Încep cu readucerea la lumină a unei descoperiri aparţinând lui Lazăr Şăineanu (1859, Ploieşti – 1934, Paris), după ce reputatul lingvist şi folclorist român s-a stabilit, în anul 1900, în Franţa. Unde, în 1912, publică „Les Sources de l’Argot ancien“, raportând cazul unui ocnaş supranumit La Hyène, care a datat o scrisoare a sa „Louton, 1842“ (în loc de Toulon), obţinând astfel proba că verlanul începuse să se răspândească în limbajul infractorilor mult mai devreme decât, îndeobşte, se consideră. Tot în Franţa, Lazare Sainéan (ortografia numelui său în ţara de adopţie) s-a dedicat studiului operei lui FranÎois Rabelais, culminând – aş zice – cu „Le langage de Rabelais“ (Paris, 1922). Sunt convins, numele lui L. Şăineanu este foarte cunoscut, îndeosebi datorită valoroasei sale opere din ţara natală. Menţionez doar „Dicţionar universal al limbii române“, publicat de L. Şăineanu în 1896. O capodoperă, un miracol, care (pentru prevenirea „extincţiei digitale“, un fenomen real) men­ţionez că, după 1990, a servit (prin ediţia a XI-a revăzută şi adăugită) ca model lexicografic pentru „Noul dicţionar universal al limbii române“. Am la îndemână ediţia din anul 2006, elaborată şi redactată de Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu şi Victor Zăstroiu, apărută la Editura Litera Internţional, 1.676 pp. Cel mai bun dic­ţionar general de limbă de la noi, îmi asum aprecierea. Preli­mi­na­ri­ile genezei acestui dicţionar sunt complexe, important este rezultatul. Despre verlan se poate scrie mult şi bine. Să observăm doar că, deşi rămâne tipic franţuzesc, existând şi un „Petit lexique Verlan courant“, el s-a extins, uneori în stare născândă, şi în alte limbi, sub diferite denumiri. În spaniolă, (Argentina şi Uruguay) se numeşte lunfardo, în bosniacă, croată, macedoniană şi sârbă – öatrovaèki, în germană – Kerum. Una dintre cele mai aprofundate analize a verlanulu