Dezvoltasem, în copilărie, plăcerea stranie de a urmări filmele nord-coreene transmise de televiziunea română ceauşistă. Obiceiul meu era privit cu circumspecţie de către familie. Cred că, dacă n-aş fi fost un copil (relativ) normal în celelalte detalii ale vieţii, taică-meu ar fi luat în considerare ipoteza de a mă duce la un specialist în psihiatrie infantilă. Cei tineri – care nu au văzut vreodată o „producţie cinematografică“ din stirpea amintită – poate se gîndesc că exagerez.
DE ACELASI AUTOR O zi a muncii îm America Cum minţim? O lume criptică Conversații matinale Nu e cazul. Filmele respective depăşeau mult pragul iraţionalităţii, avînd în ele ceva patologic. Dominau, mai ales, istorioarele în care indivizii îşi părăsesc familia, pentru a-şi dedica viaţa Partidului şi tovarăşului Kim Ir Sen. Rememorez „cazul“ unei tinere nord-coreene, fără soţ şi cu o droaie de copii în jurul său. Munceşte ca un robot de dimineaţa pînă seara, vede de micuţi şi doarme, două ore din douăzeci şi patru, pe o sumbră rogojină. Îmbătrîneşte astfel, şi acum – epuizată de vîrstă şi de stilul existenţial – e plimbată de progenituri, agale, prin parc. Băbuţa se opreşte, cu o căutătură agresivă, şi se răsteşte către unul dintre fii: „Nu mi-aţi fost deloc alături la greu!“ Apoi, luminîndu-se subit, adaugă: „Doar EL, EL nu m-a părăsit nicicînd!“ Băiatul deschide liniuţele oculare cît două cepe modificate genetic şi articulează un haaa prelung-interogativ. „EL, tovarăşul Kim Ir Sen“, răcneşte clarificator bătrîna, iar muzica brigadieră pune capăt abrupt peliculei cu funcţionalitate „paideică“.
Vreme îndelungată, am crezut episoadele în cauză – nevinovate bizarerii ale juneţii. Deunăzi însă, am hotărît să urmăresc, pe nepusă masă, un film sud-coreean difuzat de HBO. Prestigiul cinematic al canalului şi provenienţa „sudică“ a peliculei nu mi-au indicat eventualitate
