Este, deci, oficial: patru state membre ale Uniunii Europene cer Comisiei Europene să propună un mecanism de protejare a democraţiei şi a domniei legii în statele UE. Cititorii mai reţin, poate, că am făcut o întreagă discuţie legată de o asemenea posibilitate, în tema numită „De ce se bagă UE în trebile noastre interne?“, din august, anul trecut. Vorbeam atunci despre prezumţia optimistă pe care se bazează aderarea la UE: anume că o ţară odată admisă este o democraţie matură şi stabilă. Şi dacă nu este, ce?
DE ACELASI AUTOR Cum e viaţa în marxismul corect implementat Să pîrjolim pămînturile prin noi înşine! Peisaj postapocaliptic cu presă şi proşti Unde duc eu mîna cînd aud de companii româneşti? În discursul său din toamnă asupra stării Uniunii, în faţa Parlamentului European, preşedintele Comisiei, Manuel Barroso, a aruncat nada: „În ultimele luni, am observat ameninţări la adresa fibrei legale şi democratice în anumite ţări europene. Parlamentul European şi Comisia au fost primele care au tras alarma şi au jucat un rol decisiv în a aduce la ordine aceste evoluţii îngrijorătoare. Dar aceste situaţii au arătat, de asemenea, şi limitele aranjamentelor noastre instituţionale. Ne trebuie un set de instrumente mai bun, să nu avem de ales doar între persuasiunea «soft power» şi «opţiunea nucleară» a articolului 7 din Tratat.“ Bon, deci ce ne transmitea Barroso în septembrie?
Că în anumite ţări europene, tocmai se observaseră ameninţări la fibra democratică. Ghici în care! Apoi – aparent fără a-i păsa de scrisoarea deschisă a 90 de intelectuali, academicieni, artişti şi scriitori români de renume european, conduşi de Cristian Pîrvulescu şi Stelian Tănase –, Barroso se dă mare că Parlamentul şi Comisia au sărit şi au limitat pagubele. După ce îşi face un act de mîndrie din această intervenţie brutală în treburile noastre interne, Barroso mai zice
