Grataragiul e grizat. Învîrte micii pe un grătar mic, cam cît o cutie de televizor de 80. Totul se sprijină pe un cadru de metal ruginit, cu marginile late, şi pe nişte picioare subţiri, stabilizate contra balansului cu o cutie de bere smotocită prinsă dedesubt. Micii – bondoci, rumeni – zemuiesc a sfîrîială. Dungi carbonizate îi vîrstează pe o parte. Fumegă, iar fumul urcă ameţitor spre coroanele castanilor, undeva pe lîngă Foişor. Mai de-a dreapta, în staţia de autobuz, toată lumea care aşteaptă înjură în gînd fumul, mirosul, pofta care urcă nestăvilită din măruntaie în gură. Omul cu micii vorbeşte întruna, într-o mînă are o bere, iar în cealaltă, furca drăcească cu care învîrte de-a dura bucăţile creţe de carne. E Dumnezeul micilor. E Satana. E ăla care a pus cîrciuma în drum.
DE ACELASI AUTOR Omagiu paznicilor Mic bestiar de metrou De prin ogradă Scrisori, misive, mesaje Cîrciuma e vai de ea. Unul dintre acele locuri răsărite în mijlocul unei aglomerări bizare de clădiri igrasioase vechi, foste magazii, foste case de chivuţe – strîmbe, şui, peticite de-a lungul anilor cu tot soiul de materiale. Lemne bătute în zid, table bătute în lemne, greu a mai ghici în atîtea straturi de istorie arhitecturală precară. În mijlocul bătăturii e omul cu micii. Împrejur, cîteva mese din astea noi, de plastic alb. Scaune nu-s. Clienţii stau în picioare şi-şi beau berile ieftine – vară şi iarnă, la fel. Micii se iau direct de la om, în clasicele cartoane ondulate, stropşite neglijent cu mult muştar. Micii aburesc. Grăsimioara lor trece de carton şi-l face unsuros-străveziu. Sînt buni, sînt moi, sînt plini de bicarbonat. Ca la carte.
Mai găseşti asemenea bombe prin Bucureşti. Prin pieţe, pe lîngă Gară, în cartiere de case proletare scăpate de buldozere. Acolo, printre cele mai acrite beri şi printre cele mai crîncene vodci, găseşti lumea tipică a bărbaţilor
