Mona Pivniceru, actualul ministru al Justiţiei, a anunţat că pleacă din fruntea ministerului pentru un post de judecător la Curtea Constituţională. Un caz clasic pentru starea morală a politicii româneşti, când un magistrat lasă un portofoliu ministerial şi se ascunde pe un post călduţ la îndelung-hulita Curte Constituţională. Fireşte, doamna Pivniceru nu face altceva decât ceea ce ar face orice om cu mintea sănătoasă de faţa pământului: fuge de politică. Sau, mai bine spus, de „politica” ce se împleteşte pe malurile mocirloase ale Dâmboviţei, unde deputaţii şi senatorii patriei îşi ascund hoţiile şi furtişagurile în dosul imunităţii parlamentare, sfidând tot ceea ce poate să fie sfidat în lumea contemporană: Alianţa Nord-Atlantică, Organizaţia Naţiunilor Unite, Uniunea Europeană şi Departamentul de Stat al SUA. Oameni de la marginile lumii interlope au ajuns în Parlamentul României, stand alături de ciobani, de taximetrişti, de securişti şi de foşti activişti de partid. Dacă îi luăm pe rând pe cei aproape şase sute de parlamentari, nici zece la sută nu şi-ar putea justifica prezenţa în forul legislativ al ţării prin prestaţia lor publică sau profesională anterioară dobândirii mandatelor. Dar au fost „aleşi” la grămadă, de un corp electoral încă foarte departe de a asimila cele mai elementare noţiuni despre democraţie şi despre regulile şi instituţiile statului de drept. De ce nu se predau aceste probleme de educaţie civică mai pe larg la cursurile învăţământului de stat obligatoriu? Probabil că din aceleaşi motive pentru care nu este inclusă în programa şcolară obligatorie nici educaţia rutieră, atât de necesară în zilele noastre nu numai pentru şoferi, dar şi pentru pietoni sau pentru biciclişti. Revenind la doamna Pivniceru, poziţia domniei sale în Guvern era una cât se poate de ingrată: dacă nu-l elibera mai din scurt pe Adrian Năstase se supărau pesediştii,