La întrebarea „Ce fum poluează mai mult atmosfera: alb sau negru?”, răspunsul pare a fi la suprafaţă – negru –, cel puţin deoarece iese de mai multe ori pe coşul Capelei Sixtine, chit că anume în cazul fumului alb se amestecă nişte substanţe chimice ce-i conferă culoarea respectivă. Altfel spus, aparenţele sunt înşelătoare, şi nici nu de azi, de ieri durează disputa celor două culori antagonice (pentru noi – în Evul Mediu, acestea erau albul şi roşul, aproape ca-n… războiul civil din Rusia postrevoluţionară).

Cum toată lumea stă cu ochii pe coşul Capelei Sixtine, m-am gândit să scurtez aşteptarea povestindu-vă despre culoare, în accepţia teologilor. O fac cu gura lui Michel Pastoureau, autorul studiului Negru. Istoria unei culori, Cartier, 2012, din care voi reproduce – pe post de tălmaci! – un fragment esenţial pentru înţelegerea lumii în care trăim:

„Pentru teologia medievală, lumina este singura parte a lumii sensibile care este în acelaşi timp vizibilă şi nematerială: ea este vizibilitatea inefabilului şi, ca atare, emanaţia lui Dumnezeu. De unde şi întrebarea: şi culoare, este şi ea nematerială? Este şi ea lumină, sau cel puţin fracţiune a luminii, cum afirmă mai mulţi filosofi ai Antichităţii şi ai Evului Mediu timpuriu? Sau este materie, simplu înveliş ce acoperă obiectele şi corpurile? Toate problemele teologice, etice şi chiar sociale pe care şi le pun oamenii din Evul Mediu apropo de culoare par să se articuleze în jurul acestor întrebări.

Pentru Biserică, miza este de cea mai mare importanţă. În cazul în care culoarea este o fracţiune a luminii, ea participă ontologic la divinitate, deoarece Dumnezeu este lumină. A căuta să extinzi în lumea de jos locul culorii înseamnă a diminua tenebrele pentru a spori lumina, şi deci domnia lui Dumnezeu. Căutarea culorii şi căutarea luminii sunt aşadar de nedespărţit. În schimb, în