Pe 14 martie 1854 venea pe lume Alexandru Macedonski, unul dintre cei mai importanţi poeţi de la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea, contemporan cu Eminescu, dar şi cu Bacovia, “călare” pe două veacuri şi purtat în literatură pe unda mai multor “curente literare”...; chiar dacă azi îi aşezăm numele (mai ales) alături de simbolism, printre teoreticienii căruia se numără, în România. Fondatorul revistei Literatorul (şi ferment al grupului de scriitori adunaţi împrejurul acesteia), Alexandru Macedonski rămâne în memoria liricii româneşti în special ca “poet al Nopţilor”...

Îndrăgită de toţi poeţii romantici ai lumii, de la Byron şi Musset la Eminescu, “poezia nopţii” îşi are originea în lirica unui poet preromantic englez, Edward Young, a cărui operă a fost tradusă şi imitată pe continent vreme de  aproape două secole. Printre cei din urmă epigoni ai lui Young – însă trebuie să spun că folosesc termenul “epigoni” în sensul cel mai nobil al cuvântului – se numără şi câţiva poeţi români. Meditaţiile nocturne le întâlnim la noi în pleiada scriitorilor romantici paşoptişti. Ion Heliade Rădulescu a scris “O noapte pe ruinurile Târgoviştei”, Vasile Cârlova – “Ruinurile Târgoviştei”, Grigore Alexandrescu – “Reveria” şi “Miezul nopţii”, Dimitrie Bolintineanu – “O noapte pe morminte” şi “O noapte pe malul Dunării”, Vasile Alecsandri, “O noapte la ţară”... Cel mai expresiv poet român al nopţilor avea să-şi tragă însă rădăcinile din ultimii romantici ai Europei, plămădind, în literatura română, simbolismul. Poetul acesta, călare pe două secole şi pe mai multe epoci literare, se numeşte Alexandru Macedonski. Între 1870 – anul debutului său, la numai 16 ani, şi 1920 – când moare inhalând parfum de trandafiri, e o jumătate de secol de istorie a literaturii române. O jumătate de secol în care-i datorăm unul dintre filonurile simbolismului românesc