Pentru orice scriitor poate fi incomod, de nu chiar inhibant, sugeram în prima parte a acestui articol, să transforme nume sacre ale istoriei literare în personaje. Pe de o parte, libertatea de creaţie este îngrădită (dar şi stimulată, totodată) de adevărul documentat. Nu îţi permiţi să deturnezi, nici măcar într-un roman, biografia unui clasic. Flo­rina Ilis nu doar că şi-a asumat un risc, dar a şi reuşit să creeze personaje absolut plauzibile, dincolo de clişeele care le-au acaparat, la nivelul vulgatei, biografiile. Cazuri extrem de incitante, mutate în ficţiune, sînt mai ales I.L. Caragiale, Veronica Micle şi Titu Maiorescu. Caragiale şi VeronicaDespre primul s-a spus, nu degeaba, că şi-a pus doar talentul în operă, iar în viaţă – geniul. Caragiale era un personaj în sine, imprevizibil, de o inteligenţă agasantă şi, mai ales, un om care nu făcea mare caz de principii. O vreme, reconstituirile istorico-literare fie au ocolit, fie au estompat, prin eufemizare, conflictul dintre el şi Eminescu, cauzat de accesul ambilor la graţiile Veronicăi. Po­vestea este mult prea cunoscută pentru a i se acorda mare atenţie aici. Desigur, pe urmele mărturiilor lui Brătescu-Voineşti, preluate de majoritatea biografilor, este reconstituit scandalul (pe poet l-a jignit mai ales mitocănia lui Caragiale, care i-a mărturisit lui Maiorescu aventura sa cu cea pe care poetul voia să o ia de soţie). Dar nu în asta constă reuşita cărţii. Ci, mai ales, în imaginarea acelor scene probabile, cum ar fi stăruinţele Veronicăi de a-şi smulge scrisorile (pierdute) de la autorul Scrisorii pierdute. O vizită a acestuia în salonul poetesei, însoţit de Miron Pompiliu, e cu totul în logica personajului. Dacă amicul sărută ceremonios mînuşiţa gazdei, „Cara­giale obraznic, i-o întoarse, afundîndu-şi buzele în văile răcoroase din palmă“. Cinic, „grecoteiul“ se joacă, insinuant, cu o ironie rece. Nu-ş