După succese răsunătoare, pe placul regimului comunist cu gust pentru istoria națională reciclată, și după apariții burlești (sărutul mîinii lui Vadim Tudor la înmormîntarea lui Eugen Barbu, mimarea alurii de tribun revoluționar în 1999, cînd a cerut expres în Parlament arderea unui manual de istorie românească), Sergiu Nicolaescu și-a sfîrșit viața stîrnind un nou scandal. Între bigotismul grotesc al bisericii majoritare și dorința personală a învins bunul-simț al aparținătorilor, iar regizorul-actor a fost supus cremațiunii. Subiectul incinerării se dovedește astfel, și prin recentul episod – monden și macabru –, speculat pînă la greață de televiziuni (în lipsă acută de gust, și nu de subiecte), al dispariției lui Sergiu Nicolaescu, incitant și actual, în pofida vechimii lui imemoriale. Nu este de mirare deci că un istoric încă tînăr a decis să scrie o istorie a cremațiunii moderne în România, publicînd-o direct în engleză: History of Modern Cremation in Romania (Cambridge Scholars Publishing, 2013, 472 p.). Cazul merită semnalat, într-un context academic și științific în care instituțiile patronale de stat într-ale cercetării de nivel universitar nu se mulțumesc să le solicite specialiștilor doar performanță, ci și dovezile internaționale ale acesteia. Mai ceva decît mama lui Ștefan cel Mare din poemul bolintinenian, care își trimitea fiul înapoi pe cîmpul de luptă, să își întîmpine urmăritorii din fața cărora tocmai căutase un refugiu lîngă ea.
Această politică a mamei Gracchilor, pe care noua direcție din educația românească o aplică pe pielea cercetătorilor nu tocmai bine plătiți și nici stimulați de vreo finanțare consecvent serioasă, nu are cum da rezultatele scontate, căci saltul înainte nu se face prin pur voluntarism sau din acte de eroism personal. Ea însă poate aduce, totuși, un spor de vizibilitate în cazuri fericite, cum este cel al ist
