În vremurile în care orice cuvânt era răstălmăcit, iar asta îţi putea aduce necazuri, românii au reuşit să supravieţuiască inventând un cod umoristic prin care să comunice nestingherit despre Cel-Despre-Care-Nu-Aveau-Voie-Să-Vorbească-Decât-la-Superlativ. Interdicţia dădea naştere unor situaţii de un comic savuros, pe care lumea îl gusta din plin, ca o răzbunare.
Tocmai pentru că râsul era interzis, românii învăţaseră să râdă cu poftă, aparent despre lucruri inofensive. În spatele vorbelor se ascundeau însă adevăruri triste despre care românii învăţaseră să facă haz de necaz. Aceasta era gura de oxigen prin care ei putea supravieţui în lumea PCR (Pile-Cunoştinţe-Relaţii) condusă de „Nea Nicu“, „Tanti Leana“ şi de „băieţii cu ochi albaştri“.
„Aşa cum spunea grupul Vouă chiar în anii `80, «fiecare gură e prevăzută cu o gheretă de grănicer». Deghizarea cuvintelor, ideilor şi personajelor devenise în comunism cale (contorsionată, e-adevărat, dar deseori amuzantă şi binefăcătoare) de comunicare şi judecare a vieţii necăjite. Spre deosebire de limba de lemn a Partidului şi a oficinelor sale, care era doar limbuţie fără sens, limbajul codat avea substanţă, argumente, avea semnificaţii, avea cap şi coadă“, susţine sociologul Ionel Alexe din Constanţa.
Totuşi, deşi limbajul codat al românilor din vremea comunismului are caracteristici de vehicul al libertăţii, este doar iluzie, completează sociologul constănţean. Limbajul nu doar că era tolerat, ci era şi uşor încurajat de către autorităţile comuniste. „Asta fiindcă, devenit «nea Nicu», Ceauşescu era «de-al nostru», intra în tinda noastră ca un tip blajin, cu ofurile şi bucuriile sale“, mai spune Alexe.
Defularea frustrărilor
Limbajul codat folosit de români în perioada comunistă, începând de la Ceaşcă sau Codoi ca prorecle pentru Nicolae şi Elena Ceauşescu, şi până la bancurile des