- Editorial - nr. 51 / 14 Martie, 2013 Libertatea de miscare ingaduita, intre anumite limite, fostelor tari comuniste dupa 1989 a fost inteleasa de catre unguri ca un prilej de refacere, macar in parte, a mult visatei Ungarii Mari, proiect ramas in suspans timp de 172 de ani, in urma infrangerii suferite la Mohacs in 1526, si transformarea acesteia in pasalac turcesc. La acestia se mai adauga alti 168 de ani, din 1699, cat timp teritoriul acesteia s-a aflat sub austrieci, pana la infaptuirea dualismului austro-ungar din 1867, cand, din supusa a Austriei, Ungaria a devenit relativ egala acesteia. Pret de trei secole si jumatate i-a chinuit pe unguri ideea ca nu pot exploata in voie si cu duritatea cunoscuta popoarele pe care le-au subjugat incepand din secolul XI, actiunilor lor belicoase, de tip hoarda, cazandu-le victime in primul rand populatiile pasnice, sedentare, care, in evolutia lor, se aflau, ca civilizatie, cu cativa pasi inainte, cum a fost si cazul romanilor transilvaneni. Au reusit acest pas la 1867, cand, prin impartirea in doua a Imperiului Habsburgic, devenit austro-ungar, Ungaria si-a recastigat dominatia exclusiva asupra acelei parti din imperiu, pe care, cu 340 de ani in urma, o pierduse. In consecinta, evenimentele de la 1848-1849, pe care le sarbatoresc maine, 15 martie, cu atata pompa, cand s-au rasculat impotriva Austriei, nu au nici pe departe semnificatia revolutionara pe care o reclama, ci inceputul luptei unui cotropitor impotriva altui cotropitor. Ei n-au facut aceasta pentru a se elibera, ci pentru a deveni ei insisi exploatatori de popoare, prin recuperarea propriului imperiu. Pentru ca prima masura dupa dualismul de la 1867 a fost anexarea Transilvaniei si a Slovaciei la Ungaria, ca parti constitutive ale acesteia si castigarea suprematiei asupra Croatiei, a unor importante parti din Dalmatia, Slovenia, Serbia de Nord si Ucraina Subcarp