Miercuri, 13 martie 2013 s-au petrecut două evenimente care par să nu aibă nicio legătură unul cu celălalt sau, oricum, care vin din perspective total diferite ale spaţiului public şi civilizaţiei zilelor noastre. Conclavul de la Vatican a ales pentru prima dată după mai mult de o mie două sute de ani (!) un cardinal non-european drept episcop al Romei, implicit lider al Bisericii Catolice, iar Parlamentul European a respins bugetul pe următorii şapte ani convenit cu greu de liderii statelor membre, adresând astfel structurii de putere consacrate a Uniunii o provocare politică directă, altminteri rezolvabilă la un nou vot, peste câteva luni. Privite pe termen scurt, niciunul dintre ele nu are o semnificaţie crucială, decisivă. Ambele evenimente au mai degrabă explicaţii punctuale, oarecum logice şi pot fi privite foarte relaxat: cardinalul argentinian Jorge Bergoglio avea tot dreptul să devină Papă, provenind din America de Sud unde catolicismul este chiar mai compact cantitativ şi mai „viu” calitativ decât în Europa (unde a suferit teribilele umilinţe ale unor dezvăluiri care descalifică moral înalţi prelaţi, dacă nu perioade întregi ale istoriei acoperite a Bisericii Catolice), iar Parlamentul European a dorit să-şi afirme un rol politic mai vizibil în raport cu Comisia şi cu Consiliul, în momentul în care mulţi europarlamentari şi-au început deja campania de imagine pentru realegerea în confortabilul for legislativ, scrutinul fiind programat pentru luna mai anul viitor. Aceste explicaţii „mici” funcţionează însă dacă privim lucrurile în desfăşurarea lor curentă, într-un interval de câţiva ani, din 2010-2011 până în 2014, să zicem.

Dacă privim tabloul de ansamblu al Europei într-un context istoric mai amplu, criza „lumii vechi” apare ca un proces evolutiv pe mai multe paliere de referinţă, început în secolul XX şi care continuă accelerat la începutul seco