Când am rămas gravidă a doua oară multă lume, chiar şi oameni foarte apropiaţi, m-au întrebat: faci avort? Astea au fost primele cuvinte. De ce să nu recunosc, m-am gândit şi eu, dar uitându-mă în ochişorii fetiţei nu puteam să fac aşa ceva. Aşa că am doi copii. Diferenţa de vârstă dintre ei este de numai un an şi opt luni. Deşi nu mi-o spun direct, unii cunoscuţi mă cred nebună. Alţii mă iau la mişto, spunându-mi: pe când următorul? Alţii mă întreabă cum de am avut curaj.
Dar de ce îţi trebuie curaj ca să-i dăruieşti copilului tău un frate sau o soră? În ce lume am ajuns să trăim de o familie cu doi copii este considerată anormală? Nici nu mai vorbesc de una cu trei sau cu patru. În unele cazuri, oamenii se gândesc la bani. În cele mai multe însă este vorba despre comoditate. Am ajuns să fim nişte indivizi preocupaţi de sine, doritori de cât mai mult timp liber, interesaţi de ieşirile în oraş, televizor, vacanţe, carieră, iar copiii stau în calea acestor „realizări“.
Tatăl meu a fost singur la părinţi. Şi de fiecare dată când venea vorba, spunea că dacă ar fi avut şi el un frate… eheei… ar fi dărâmat munţii….
Mama a avut cinci fraţi şi surori. Au crescut într-un sat uitat de lume, ducând caprele la păscut şi cărţile la şcoală, mâncând lapte gras şi mămăligă, sănătoşi şi fericiţi.
Nu-mi închipui viaţa fără sora mea. Este prietena mea, este cea care m-a ajutat întotdeauna necondiţionat, este persoana căreia îi pot spune orice şi pe care mă pot baza oricând. Diferenţa de vârstă dintre noi este de doi ani şi patru luni. Poate a contat şi asta în această chimie a apropierii dintre două fiinţe. Poate ne-au apropiat greutăţile, bucuriile, nu ştiu. Dar mă uit acum la copiii mei şi mi se umple sufletul de bucurie când îi văd alergând şi jucându-se de-a v-aţi ascunselea, de-a prinselea, când fetiţa se preface că-i citeşte poveşti băieţelului, i
