Prieten bun cu Sf. Aşteaptă, mă rog lui să nu se împlinească vorba veche: deşteptul promite şi prostul trage nădejde.

În anno domini 2008, 7515 de la facerea lumii, la finele lunii ianuarie, guvernul Tăriceanu aproba OG 15, întărită, la finele lunii octombrie, prin legea 221/2008, prin care se măreau salariile personalului din învăţământ. Ce vremuri! Vorba lui Dinu Patriciu, celebrul personaj al documentarului „Kapitalism - reţeta noastră secretă”, ne-am distrat mult în anii aceia. Şi ne-a plăcut. Motive de bucurie erau, slavă cerului! România avusese cea mai mare creştere economică din Europa, consumul atinsese cote de tip „Las Vegas”, ratingul de ţară era fixat în categoria „junk”, iar guvernanţii şi poporul dădeau cu tifla crizei care prinsese a bântui lumea. Se împlinea, ca şi în alte dăţi, vorba proverbului: „Lumea arde şi baba se piaptănă”. Ce a urmat se ştie. Cu o mână s-a dat, cu alte două s-a luat, iar poporul a priceput, pe propria piele, că orice distracţie are şi o notă de plată. Dar legea era lege şi trebuia (ar fi trebuit?) respectată. De la mic la mare, sindicatele din învăţământ au dat Executivul în judecată, judecătorii au dat profesorilor câştig de cauză, dar punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti s-a dovedit a fi un proces abracadabrant, simptomatic pentru democraţia cu lapte şi miere pe care o înghiţim la mesele regulate ale zilei.

Piesa de teatru absurd intitulată „Creşteri salariale” are, în esenţă, trei personaje, Guvernantul, Sindicalistul şi Judecătorul, iar intriga s-a ţesut în jurul întrebării „Ne daţi ori nu ne daţi?”.

Iată reprezentaţia dată la Iaşi. Prin decizia nr. 780/2011, pronunţată în sedinţa publică din 27 septembrie 2011, Curtea de Apel Iaşi, secţia Litigii de muncă şi asigurări sociale, admite cererile formulate de către reprezentanţii Federaţiei Sindicale „Alma Mater” şi îi obligă pe „pârâţi” „să c