Nu mă pot abţine de la a face o comparaţie între semnalele pe care le oferă Biserica Catolică, odată cu alegerea noului ocupant al tronului Sfântului Petru, şi Biserica Ortodoxă Română, în aceste zile în care febra revizuirii Constituţiei a început să cuprindă un număr din ce în ce mai mare de români.
Biserica Catolică, sfâşiată, în primul rând, de numeroasele scandaluri de natură lumească în cam toate zonele lumii în care reprezintă un procent semnificativ din populaţie, a ales, în fruntea-i, un iezuit argentinian, din „celălalt capăt al lumii”, care a luat numele Sfântului Francisc de Assisi, cel care a fost mereu aproapele săracilor şi s-a luptat cu îndârjire împotriva bogaţilor Bisericii. Pare o adevărată strategie de „public relations”, a unei campanii care urmăreşte exclusiv (re)apropierea catolicismului de credincioşii săi, în special de cei care s-au simţit trădaţi în credinţa lor în Dumnezeu şi Biserică.
Tot trădaţi în credinţa lor în Dumnezeu şi Biserică se simt şi din ce în ce mai mulţi români ortodocşi – lucru demonstrat prin faptul că Biserica Ortodoxă română se află la cea mai scăzută cotă de popularitate din perioada de după decembrie 1989 – dar care primesc la schimb pretenţia clerului ca învăţarea Religiei în şcoli să fie consfinţită în textul profan al Constituţiei. Nu amintesc aici şi de alte cereri din aceeaşi zonă, precum pretenţia ca în acelaşi text al legii fundamentale să fie specificat faptul că familia se compune din femeie, bărbat şi copil (nu înţeleg ce păzeşte Consiliul Naţional de Combatere a Discriminării!).
Personal, nu aş avea nimic de obiectat la pretenţia privind studiul Religiei. Cu o singură condiţie: să se consfinţească acest lucru abia atunci când bisericile în care se roagă cei mari vor părea nişte cocioabe pe lângă şcolile în care învaţă copiii lor.
Nu mă pot abţine de la a face o comparaţi
