În noaptea de 13 spre 14 martie 1992 trupele paramilitare separatiste au deschis focul la marginea comunei Coşniţa, Dubăsari. Pe acest platou eroii vor cinsti astăzi memoria celor morţi şi spera în glas că ţara nu va mai fi divizată în două.

Tamara Sotnicenco dormea alături de cei patru copii ai săi în noaptea de 13 spre 14 martie 1992, când trupele gardiştilor au atacat postul de poliţie numărul 1, de lângă Fabrica de conserve de la Coşniţa. În urma schimburilor de focuri, soţul ei, poliţistul Nicolae Sotnicenco, a fost rănit mortal. Femeia a rămas văduvă, cu patru copii, cel mic având doar patru luni.

„L-am îngropat în fugă, fără preot. Până am ajuns la cimitir, de peste deal împuşcau spre noi“, povesteşte femeia. „Cel mic nu-l ţine minte, că avea doar câteva luni. Mai târziu, când vedea militari îi striga pe toţi «tata»“, îşi aduce aminte văduva de război.

Acum Tamara Sotnicenco lucrează taxatoare de troleibuz în Chişinău. Trăieşte în Capitală după ce Ministerul de Interne a repartizat familiei un apartament. În fiecare an pe data de 14 martie merge la Coşniţa, la mormântul „eroului ei“. Tot aici în fiecare an îşi dau întâlnire şi combatanţii, pentru a comemora victimele căzute pe tot platoul Coşniţa.

CÂNDVA EROU, ASTĂZI PAZNIC

Evenimentele sângeroase din primăvara-vara lui 1992 încă rulează ca un film în mintea lui Anatol Croitoru, participant la războiul de pe Nistru. „În noaptea din 13 spre 14 martie, la ora 1.00 am fost atacaţi. Nicolae Sotnicenco a fost împuşcat. Alt coleg Nicolae Cibotari este şi acum într-un scaun cu rotile. Un glonte i-a pătruns atunci în coloana vertebrală. Alţi colegi de-ai noştri - Anatol Dicusar şi Leonid Bulat - au fost luaţi prizonieri“, ne povesteşte bărbatul. El îşi aduce aminte cu înfrigurare de ziua când fiul său a venit în tranşee să-i aducă de mâncare. „Am îngheţat când l-am văzut aco