Eu chiar nu înțeleg de ce Serghei Niculescu-Mizil vorbește la televizor idei născute între pereții groși ai propriei cutii craniene. Nu are nimic de zis. În schimb, e o mină nesecată de talent actoricesc. Păi, fața aia a lui este atît de expresivă încît mișcă în mine trăiri necunoscute de viața afectivă a omului.

Spre exemplu, corpul, care înfrînge orice explicație genetică. De parcă strămoșii lui au obosit pe drumul evoluției pe la jumătate, s-au pus în cur și au început să înjure. Păi, îmi inspiră automat un film de aventuri cu o familie de comuniști care își pierde copilul, iar șoferul trimis să-l găsească bărbierește panicat un pui de maimuță și îl îmbracă în hainele copilului. 40 de ani mai tîrziu, „copilul” începe să își pună întrebări: de ce îl bărbierește un șofer în fiecare zi, e normal? Și află, stupefiat, de la șoferul dărîmat de remușcări că, de fapt, el e maimuță și de-aia nu s-a adaptat în societate. Și își smulge hainele de pe el, întorcîndu-se în junglă. Un fel de Cartea Junglei, dar invers, cu Serghei Niculescu-Mizil.

Iar hainele, tatuajele, modul cum își suge plombele cu subînțeles îmi inspiră un film polițist. Cu un mafiot versat care a făcut avere furînd scaune pliante în Spania și se întoarce în satul lui natal. Și acolo, blazat, începe să violeze găini. Suspiciunile cresc și pînă la urmă este prins. Dar la sfîrșit aflăm că el, de fapt, a vrut să fie prins. Că intenționat se lăsa văzut violînd găini. Că plăcerea lui nu era intrinsecă, în găină. Ci voia doar să le deschidă ochii sătenilor, arătîndu-le în acest fel că viața există și dincolo de satul lor.

Și privirea aia a lui misterioasă, de sub ochelarii de soare pe care nu și-i dă jos nici cînd se spală pe ochi, mă duce cu gîndul la un film noir. Cu un biet funcționar care, într-o zi, observă că absolut toți oamenii din jurul lui, brusc, miros a rahat. Și e scîrbit de uma