Dezabaterea privind aderarea la zona euro readuce “geopoliticul” in atentie si are in vedere geometria variabila din UE. Daca lasam deoparte scenariul destramarii zonei euro si ca urmare a unor declaratii de genul “vom face totul pentru a salva euro”(“ we will do whatever it takes to save the euro”, Mario Draghi, Londra, iulie 2012) si a unor actiuni extraordinate ale BCE, gandul poarta la ceea ce nu putini politicieni europeni percep ca o tendinta inevitabila: formarea unui nucleu al UE mai integrat. Aceasta dinamica ar lasa in afara zonei euro state membre ale Uniunii, fie ca vor (precum Marea Britanie, cel putin pana acum), fie ca nu. Ipoteza cheie este ca o zona euro in metamorfozare si calire va forma un nucleu dur, mai integrat. Pe acest fir se reintra intr-un registru al evolutiei proiectului european in care proeminentza par sa capete, din nou, considerente politice, “geopolitice”. Asa cum s-a intamplat la introducerea monedei comune.

Atunci, desi au existat rezerve fata de design-ul Uniunii Monetare/UM (ca arie “suboptima” si lipsita de o componenta fiscala solida) s-a mers inainte acceptandu-se si tari care, asa cum s-a vazut, nu erau pregatite pentru acel pas. S-a mizat insa pe convergenta economica realizabila prin miscarea libera a capitalurilor, a fortei de munca, etc. A existat un proces de convergenta in zona euro in privinta veniturilor, dar dezechilibre externe intre grupuri de tari (intre Nord si Sud) s-au accentuat si, mai ales, s-au adancit discrepante de performanta economica.

Relansarea procesului de aderare sub auspiciile schitate mai sus nu poate insa sa eludeze aspecte economice. Criza de acum este, in fapt, o razbunare a economicului asupra politicului. Si, totusi, ce ar justifica din punct de vedere economic intentii de aderare, aparent premature? Lituania si Letonia vor sa intre pe un “fast track” poate si pentru ca