Pâna acum, USL a fost supus unor mari presiuni şi unor examene de rezistenţă, dar în condiţii de opoziţie. Singurele probe mai semnificative de unitate pe care USL le-a dat, la putere fiind, au fost relativ irelevante. Formarea Guvernelor Ponta 1 şi Ponta 2 şi, între ele, infamul pact de coabitare. Pentru prima dată, acum, această alianţă urmează să treacă sau să nu treacă de un examen major. Este cel legat de proiectata asumare a răspunderii pe o lege a restituirii proprietăţilor. Lupta internă, de aceasta dată, nu va fi deloc uşoară.
O serie de tensiuni cât se poate de reale încep să se acumuleze în USL. Ele nu vin nici pe departe din direcţiile sugerate de adversarii politici ai puterii parlamentare şi guvernamentale. Ci din cu totul alte direcţii. Este în primul rând vorba despre raportul dintre Legislativ şi Executiv. Tradiţia recentă şi extrem de nefastă se caracterizează prin lipsa de independenţă a Parlamentului. Puterea legislativă s-a aflat, 23 de ani, la remorca Guvernului. Executivul a ordonat iar parlamentarii majorităţii au bifat. Nu există niciun singur caz în care, în mod explicit, majoritatea parlamentară să fi decis dărâmarea unui guvern care a administrat rău ţara. Nu există nici măcar un singur caz de moţiune simplă iniţiată de majoritate împotriva unui ministru. Nu există nici măcar o ocazie consemnată în care premierul să fie chemat în faţa majorităţii pentru a da socoteală de anumite acte, fapte sau declaraţii.
În schimb, numărul ordonanţelor de urgenţă s-a înmulţit într-un mod de netolerat într-o democraţie. Zilele trecute, Petre Roman a mărturisit că, la un moment dat, în timpul mandatului său, Adrian Severin, ministru al Reformei, i-a dat o veste bună şi o veste rea. Vestea bună era că, la nevoie, Guvernul putea iniţia o ordonanţă de urgenţă. Vestea rea era că putea face acest lucru o singura dată pe an. Mai târz
