Scăparea din mână a cheltuielilor statului pe final de an, motivul demiterii conducerii Institutului Naţional de Statistică, cauza structurală a deficitului bugetului general consolidat şi necesitatea indexării taxelor locale pot fi explicate relativ uşor din datele prezentate de Ministerul Finanţelor privind execuţia bugetară pe anul trecut. Se poate observa cum deficitul bugetului general consolidat a crescut vertiginos în ultimele două luni ale anului, după ce se plafonase sub 1,2% în precedentele şase luni. Schimbarea de ministru s-a conjugat cu alegerile şi cu tradiţia de final de an, per total rezultând contraperformanţa de a ne îneca ”precum ţiganul la mal”. Cu un rezultat de 2,52%, România a depăşit astfel deficitul convenit cu FMI şi a ratat un parametru important pentru evaluarea acordului aflat în derulare. De fapt, aici avem şi o altă explicaţie a demiterii conducerii INS. Cele 14,77 miliarde lei deficit efectiv înregistrat ar fi prins oarecum plafonul de 14,66 miliarde lei, doar că cele 2,2% din PIB acceptate (după mari insistenţe) de FMI s-au dovedit a fi 2,4% ulterior ( PIB de 607 miliarde lei estimaţi iniţial a scăzut la 585 miliarde lei, estimarea curentă după revizuirea datelor INS).

Cât despre explicaţia neajunsurilor cronice din sectoarele asigurărilor sociale ( în principal pensii), sănătate şi asigurărilor pentru şomaj, ea se vede clar din gradul de acoperire a cheltuielilor efectuate în aceste domenii prin sumele colectate drept taxe şi impozite (cu destinaţie precizată) aferente lor. Acest grad de acoperire se află, în toate cazurile menţionate, undeva la trei sferturi din necesar. Restul banilor au trebuit să vină de la bugetul de stat sub forma subvenţiilor care să asigure diferenţa necesară. Suma în cauză se ridică la 15.877,4 miliarde lei, adică 2,71% din PIB, peste deficitul general de 2,52%, ceea ce arată că, în absenţa