Cine zicea că România are râurile distruse de atâta politică de mediu aliniată la normele UE? Ia fiți atenți aici! Oltul – cel mai bun exemplu de râu sălbatic, neatins de mâna autorităților. Fragmentat într-o salbă de baraje mai mult sau mai puțin energetice, Oltul ar trebui să aibă grămezi de pește. Are puțin și speriat însă.

La barajul de la Drăgășani

pare să se deruleze la prima vedere un program de integrare a romilor finanțat cu bani europeni, însă un tur prin zonă, plus o vorbă, două cu undițarii care vin acolo și fug după câteva încercări nereușite de a pescui ceva, te apropie mai mult de realitatea profundă a Olteniei. Imaginea rudarilor, care vin în valuri cu bărci pneumatice pe lac pentru a întinde sute de kilometri de plase monofilament, are ceva din Vestul Sălbatic, de pe vremea de glorie când indienii dădeau iama în cirezile de bizoni, iar Unchiul Sam încă nu se gândea la ecologie și rezervații. Ei bine, nativii noștri din zona Drăgășani se mulțumesc și cu caras dacă nu e bizon, și unde mai pui că Unchiul Sam nu este singur în Olt. Mai sunt și unchiul Pardalian la Poliție, finul Moloz la PDL, socrul mare Gărgăune la USL, spiritul oltenesc al societății de consum la greu, cât se poate fura, fiind depășit doar de cel al cumetriei. Cumetrie politică în contul voturilor, pentru că nu aveți voi idee câte voturi încap într-o casă de chirpici, cu acoperiș de polietilenă, acum, când imigranții români cu sacoșe din rafie i-au speriat pe nemți mai rău decât katiușele lui Stalin. Ideologia partidului pe malurile barajului de la Drăgășani – și cel care pleacă, și cel care vine la cașcaval – este simplă, indiferent că este vorba despre locale, prezidențiale sau parlamentare.

Ține, frate, cu minoritarul defavorizat,

lasă-l să braconeze, să pună pe masă un caras, o plătică, un chinezesc, că trebuie să mănânce și gura lui ceva. Uite-așa pri