Dragă Nichita, Probabil că numai unul cu paşaport pentru lumile interzise, un plăsmuitor, un ciudat, culmea, cu ochi verzi – ochii mamei, obsesia mea dintotdeauna! –, mi-ar fi putut vedea toate faţetele cum priveşte bătrînul bijutier un briliant. Te citesc în cărţile lumilor tale fantastice şi nu-mi pot răspunde dacă tu plăsmuieşti acele existenţe stranii care nu se arată ochiului de toate zilele sau ochiul tău e unul de zile mari, dacă vede minuni. Numai aşa îmi explic cum de-ai reţinut imediat (fiindcă l-ai recunoscut) al treilea ochi al meu. Cum reuşeşti tu să ne îmbraci pe toţi în straiele tale de bal, de „voyoux“, de hingheri, de curtezane, de lupi, de elefanţi, de elfi şi să ne dai viaţă veşnică ca doctorul Copelius?

M-ai făcut nemuritoare, Nichita, poate nu chiar cum sînt, dar, în orice caz, cum am visat să fiu. M-ai distribuit în Scrinul negru şi în lumea Crailor, eu, văzîndu-mă cu ochii tăi, m-am teleportat şi în Domnişoara Christina şi am început să miros a violete. Uneori, îmi place să mă iau singură peste picior. Ai ştiut vreodată că eu, cînd eram adolescentă, m-am visat să fiu muză, niciodată poet? Ai ştiut că, tot în adolescenţă, visam să fiu curtezană ca Lola Montez sau Marchiza de Brinvillers şi, alteori, o călugăriţă din Ordinul Carmelitelor, cu rozariul în jurul palmelor îngemănate în rugăciune? Ai ştiut că vreau să-mi fie dusă cenuşa de vînt în toate zările, să cutreier tot spaţiul, liberă de nume, de timp şi de întoarcerea în formă? Cum de-ai ghicit cînd, de fapt, noi doi nu am vorbit decît într-o singură noapte şi parcă mergeam printr-un crîng... cred că şi tu eşti un trimis. Ce minunată poveste a literaturii române, ce ubicuu autoportret ţi-ai făcut, pitit mereu în colţul din dreapta al tabloului, cum făceau marii maeştri de altădată, din dorinţa de a-şi semna opera nu doar cu pana, ci cu propriul lor chip. E şi ăsta un imens o