Bărbaţii adevăraţi nu plâng niciodată, pentru că lacrimile sunt semn de slăbiciune, în viziunea multora dintre ei. Se pare însă că şi structura biologică le vine în ajutor. Hormonii masculini le inhibă manifestările prea emoţionale.

Bărbaţii din istoria umanităţii au plâns. Vechiul Testament ne spune că David varsă lacrimi de câteva ori, iar în Noul Testament scrie că Iisus plânge când află că bunul său prieten, Lazăr, a încetat din viaţă. Abraham Lincoln ţinea de multe ori discursuri cu ochii în lacrimi, strategie urmată apoi de mulţi alţi preşedinţi. Poeţii şi scriitorii nu au denigrat plânsul. William Shakespeare, de exemplu, scria: „A plânge înseamnă a face suferinţa mai suportabilă“.

Plânsul, o cultură

Plânsul este o manifestare naturală şi firească a emoţiilor intense, pozitive sau negative. Plânsul ne detensionează şi medicii spun că el are chiar beneficii pentru sănătate. Psihologii ne încurajează să ne exprimăm emoţiile, iar dacă plânsul este modul în care simţim că trebuie să facem acest lucru, nu ar trebui să ne reţinem lacrimile.

Oricâte argumente ar exista în favoarea plânsului, în majoritatea culturilor, el este perceput ca o manifestare feminină. Doar femeilor le este îngăduit să se exteriorizeze prin plâns. Doar ele se pot elibera de o încărcătură emoţională vărsând lacrimi, indiferent că este vorba despre bucurie sau tristeţe. Băieţii sunt învăţaţi de mici să-şi reprime emoţiile, iar dacă trebuie neapărat să le exprime, să nu o facă în public.

Pentru mulţi bărbaţi, a plânge înseamnă a se declara învinşi. Lacrimile trădează emoţie, iar emoţia este feminină şi trădează fragilitatea. Prin urmare, plânsul echivalează cu pierderea virilităţii şi contrastează cu acea convingere din copilărie potrivit căreia sexul masculin este sexul tare. Din această perspectivă, să te reţii de la plâns ar putea părea cât se poate de justificat