În filmul lui Călin Peter Netzer există un moment în care imaginea se desparte de acţiunile senzori-motorii ale realismului cinematografic, evadînd într-o zonă optică autonomă. Am în vedere acel cadru al filmului în care chipul Corneliei, personajul interpretat de Luminiţa Gheorghiu, ocupă întregul ecran. Protagonista stă culcată în pat. Urmează apoi un cadru în care vedem numai chipul actriţei, care capătă astfel o dimensiune nefirească, aproape copleșitoare. În realitate, figura Luminiţei Gheorghiu este transformată într-o zonă de intensitate. Prim-planul este procedeul cinematografic cel mai adesea asociat feței, realizînd ceea ce se poate numi o imagine a afecțiunii (domeniul privilegiat al afectului). Prin deciziile formale pe care le ia în Poziţia copilului, Călin Netzer obligă privitorul să funcționeze în limitele percepției de afecțiune. Regizorul pune în valoare interpretarea Luminiței Gheorghiu prin numeroase prim-planuri, zoomuri extreme, jump-cut-uri şi tăieturi de montaj abrupte, folosite tocmai pentru a arăta că faptele de viaţă au luat o turnură imprevizibilă. Spec­tatorul este astfel aruncat în logica unei experienţe-limită: Barbu (Bogdan Dumitrache), fiul Corneliei, este implicat într-un accident de circulaţie cu urmări tragice, în urma căruia acesta omoară un copil dintr-o familie săracă. Din punct de vedere vizual, filmul regizat de Călin Peter Netzer se află la limita dintre percepție și acțiune, adică în acel plan în care întreg vocabularul vizual este dictat de o logică a afectului, camera alunecînd nervos de la un chip la altul, urmărind-o aproape obsesiv pe protagonistă și comunicîndu-ne punctul ei de vedere. Vizual şi dramaturgic, filmul este structurat în jurul acestui nucleu de intensitate care este personajul mamei. Primele informații pe care le aflăm despre situația în care se află personajele ne sînt livrate prin intermediul Cornel