Sunt nişte fiinţe ciudate, orăşeni bogaţi şi instruiţi, care îşi abandonează avutul şi luxul, pentru a trăi o viaţă adevărată şi liniştită în pustiul Siberiei

Când am cunoscut-o pe Alina Giurcan nu ştiam prea multe despre "Noii ruşi" şi nici des­pre drama basarabenilor deportaţi când­va în Siberia. Venită de dincolo de Prut, de la Ungheni, Alina Giurcan a ajuns la Bucureşti în drumul ei spre zări noi şi lumi mai calde. A rămas împreună cu familia ei în Capitală, unde a descoperit, printre altele, fru­mu­se­ţea bisericii Sf. Ale­xie şi ajutorul unor oameni mi­nu­naţi, cu multă credinţă. În doar câţiva ani, Alina Giur­can şi-a făcut un rost al ei, dar, neo­biş­nuită cu ma­rele oraş, simte că mai are de aşteptat. Mai are pâ­nă să-şi gă­sească dru­mul ei adevărat şi nu se sfieşte să recu­noască asta, con­vinsă că, lu­ând exemplul "Noilor ruşi", cândva se va re­tra­ge într-un loc în­de­părtat şi împădurit; un loc unde să-şi regăsească li­niştea, dimpreună cu tre­sal­tul mistic al unor clipe petrecute împreună doar cu Dum­nezeu.

Li se mai spune "Noii ruşi" şi numărul lor creşte me­reu - atât cât să populeze astăzi 200 de sate şi că­tu­ne, risipite în sălbăticia aspră a Siberiei. Aparent, "Noii ruşi" sunt nişte fiinţe ciudate - orăşeni bogaţi şi instru­iţi (mulţi milionari şi oameni de afaceri), care, sătui de atâta bine, au decis să se refugieze cu întreaga familie la marginea lumii, fără a lua cu ei nimic care să le uşu­reze traiul sau munca zilnică. Au venit în grupuri mici sau pe rând, fiecare cu povestea lui de viaţă, cu îndem­nul şi căutările personale. Au venit, renunţând la averi colosale, la yachturi şi palate luxoase, pentru a trăi ca la început de lume, primitiv şi simplu - departe de le­nevia şi confortul marilor oraşe, dar mult mai aproape de rugăciune şi de credinţă, de poezia pădu­rilor tom­na­tece şi de tainica respiraţie a celor două mari a