Politicul fusese evitat în România comunistă, vrea să-şi amintească memorialistul Matei Călinescu în dialogul larg, o însumare de capitole alternate, cu Ion Vianu. Rămâne de discutat în ce măsură fusese posibilă sustragerea fără a lăsa urme. Se pare că răspunde chiar el şi într-un fel complicat, dacă nu contradictoriu. În România, tânjea după apolitism, era scârbit de politic, iar acum: „încep să am reacţii şi chiar obsesii politice”, consemnează în jurnal, în 1974. Dar iată ce crede despre putere: „banaliză m ceea ce dominăm (…) banalizăm ca să dominăm”. Urmarea: „nu ne banalizăm şi pe noi înşine?”

Este o înţelegere, precizează, opusă celei a lui N. Breban. Acesta are obsesia puterii, criticul capătă abia obsesia politicului. Un personaj i se pare totuşi de urmărit, îl numeşte plutopicul. Cuvântul de plecare, preluat de la Ihab Hassan, este plutopia. Ceea ce vrea să spună utopia bogatului, un alt tip de bolnav închipuit. E o manifestare kitsch neexplorată, aceasta, a plutopiei, şi din ea îşi face un proiect de o clipă pentru o carte prezumat „fascinantă”.

Şi politicul este larg, nu e nevoie să fie extins, se arată imprevizibil. Recitindu- l într-un mic op pe Mateiu I. Caragiale (2003), descoperă că micul roman Craii de Curtea Veche, despre „decăderea şi moartea unei lumi”, e „foarte actual” politic în România. În cartea despre Culianu şi Eliade (2002), acuză, ipotetic, Securitatea de uciderea celui dintâi, „poate chiar un amator de gnoze şi ezoterisme să fi ordonat sau co-ordonat asasinarea lui Culianu”. Eliade, notează în marele eseu monografic despre Ionesco (2006), era „un om esenţialmente nereligios şi un naiv politic”. Iar dacă Ionesco respinge legionarismul, o face pentru că e „om de convingeri ferme” şi datorită creştinismului său „profund”. „Anticomunismul lui (Ionesco) era la fel de puternic şi de intransigent ca şi antifascismul lui de a