Orlando este, după părerea mea, romanul cel mai atipic din creaţia Virginiei Woolf (părere confirmată de o serie de critici şi contestată tot de atâţia). Atipică este în primul rând construcţia romanului: o biografie a eroului titular, naratorul transformându-se într-un biograf care se vrea obiectiv şi se consultă întruna cu cititorii, întreţinând cu aceştia un raport cvasiinteractiv. Atipic este acel happyend al romanului, foarte diferit de tulburătoarele, melancolicele sfârşituri ale celorlalte romane. Total atipice sunt umorul – subtil englezesc – şi satira acidulată, îndreptată spre ţinte multilaterale, care permeabilizează întreaga carte. Atipice pentru spiritualitatea atât de sublimată a Virginiei Woolf sunt scenele de incitantă senzualitate trăite de Orlando în diversele lui ipostaze.

Lectura cărţii lasă un gust de farsă ludică; creează aparenţa (şi subliniez cuvântul aparenţa) că autoarea s-ar fi jucat şăgalnic. Într-adevăr, cartea a fost scrisă iniţial glumeţ pentru şi despre prietena ei iubită Vita Sackville-West, moştenitoarea unei familii aristocratice deţinătoare de mari proprietăţi, femeie cu oarecari veleităţi literare, cunoscută însă în societatea contemporană pentru atitudinile libertine, marcate de personalitatea ei androgină, sau, ca să spunem pe şleau, de orientarea ei sexuală bivalentă. Tânărul nobil Orlando – care-şi ia numele de la eroul shakespearian din comedia Cum vă place, deţinător al tuturor perfecţiunilor fizice şi morale, dar şi al unei melancolii existenţiale – o portretizează leit pe Vita Sackville, în personalitatea ei binară, ceea ce duce la fantasticul, irealul (atipic) eveniment-cheie al cărţii: transformarea, pe cale absolut firească, a acestuia în femeie. Un proces de transsexualitate, uluitor pentru vremea când a fost scris romanul, categoric avant la lettre, care-i atribuie Virginiei Woolf o intuiţie profetică.

Toa