Parcurgând ştirea referitoare la manualul „Istoria secuilor”, am remarcat o postare care condamna comportamentul trupelor române în Ungaria în timpul ocupaţiei din 1919, făcând trimitere la memoriile unui general american, membru al Comisiei Interaliate de la Budapesta din perioada evenimentelor.

Am spus şi repet: atunci când cercetarea istorică demonstrează fapte reprobabile, istoricii au datoria să le analizeze şi să le aducă spre opinia publică. În cazul de faţă, punctele de vedere ale specialiştilor care au studiat campania anului 1919 converg spre o singură concluzie: trupele române s-au comportat mai mult decât decent, având în vedere contextul în care a avut loc ocuparea Budapestei şi a unei părţi din teritoriul Ungariei.

În noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919, trupele Republicii Ungare a Sfaturilor (Sovietelor) au atacat România, un război care avea să se prelungească până în august, când, după un nou atac al forţelor ungare (20 iulie), armata română a contratacat eficient, primele unităţi intrând în Budapesta în seara zilei de 3 august 1919. La începutul lunii noiembrie, mare parte din armata de ocupaţie se retrăsese din Ungaria, în martie 1920 ultimele unităţi revenind pe teritoriul naţional.

Atât în timpul ocupaţiei, cât şi ulterior, a existat o susţinută campanie de presă împotriva trupelor române, sprijinită de numeroşi jurnalişti străini (îndeosebi englezi) şi de generalul american Harry Hill Bandholtz, reprezentantul ţării sale în misiunea militară Interaliată de la Budapesta. Acesta şi-a publicat după război memoriile, intitulate Jurnal nediplomatic, în care a susţinut cauza maghiară, afirmând că, personal, a impiedicat numeroase furturi şi abuzuri ale trupelor române. Autorităţile maghiare i-au onorat memoria prin ridicarea unei statui în faţa ambasadei Statelor Unite din Budapesta, în 1936.

Nu există însă alte surse care să co