"Ştiu toate replicile din filmele lui Anthony Quinn"
Îşi aminteşte exact ziua: mijlocul verii lui 1962, 15 iulie. A coborât din maşină, cinematograful părea uriaş şi naşul ei i-a spus "Uite, aici o să lucrezi tu, o să fii proiecţionistă". Nu avea nici optsprezece ani şi ajunsese dintr-un sat vrâncean, Gugeşti, direct pe marele bulevard al Capitalei, la cinematograful ce purta pe atunci numele "Magheru". "Vino mâine!" scria mare, pe frontispiciu, numele filmului sovietic ce rula atunci. Şi-a luat inima în dinţi şi a intrat.
"Pe atunci, de la intrare, pornea o scară mare, din marmură, ziceai că eşti la operă, scară ce ducea la balcon. Acolo era cabina de proiecţie. Purtam o rochiţă de vară şi, ca să fiu o domnişoară elegantă, în prima zi de muncă îmi cumpărasem nişte pantofi frumoşi, cu toc. Mă strângeau, vai de capul meu ce mă strângeau! Şeful mi-a dat nişte papuci din plastic, cu patru numere mai mari, rămaşi de la alt proiecţionist. Mi-a arătat cum se bagă pelicula în aparat şi când a venit rândul meu, mi s-a făcut frică, el s-a răstit, eu m-am speriat şi mai tare. Seara, l-am sunat pe naşul meu şi i-am spus să mă ducă în altă parte, dar a doua zi m-am răzgândit şi m-am întors".
După mai bine de cincizeci de ani de atunci, doamna Elena Ciocan se întoarce zi de zi la cinematograful de pe Magheru, ce şi-a schimbat numele în Studio, pentru a proiecta noi şi noi filme. Spune că n-a întârziat o dată, că aici şi-a petrecut sărbători de Paşti şi de Crăciun, aici şi-a cunoscut soţul, că aici este a doua ei casă şi mai spune că, din ziua în care nu va mai veni la muncă, viaţa ei va mai dura o lună-două, apoi filmul se va sfârşi.
"Ce viaţă frumoasă o fi, să pui toată ziua filme!"
Muzica şi replicile se aud înfundat de pe ecran. Uşiţa de la cabina de proiecţie se deschide fără vreun sunet şi ne aşezăm pe fotoliile d
