"Ein Mann, ein Wort"

Fără scenă, dar tot artişti

- Ai fost una dintre cele mai îndrăgite voci ale ge­ne­raţiei '80, apoi, alături de soţul tău, Dan Kreimer­man, aţi devenit unul dintre cele mai simpatizate cu­pluri de cântăreţi de la noi. Însă, la puţin timp după Re­voluţie, aţi tras amândoi cortina şi v-aţi retras... Ce faceţi?

- Da, ne-am retras de mult. Nu ne mai ocupăm de vreo optsprezece ani de lucruri publice, dar nu simt deloc dorinţa de a fi în faţă, în ochii lumii. De altfel, nici când meseria mea era aceea de cântăreaţă nu mi-a plăcut să insist, să forţez lucru­ri­le. Doar ce vine de la sine e preţuit şi binevenit. În prezent, eu şi soţul meu, Dan Kreimer­man, ne ocupăm cu producţia de publici­tate, avem un studio un­de înregistrăm partea audio a reclamelor, ba chiar şi o parte din cea video. Am no­rocul să pot face aceste lu­cruri acasă, ceea ce îmi îngă­duie să fiu pre­zentă alături de băieţii mei sau să mă ocup şi de lucruri gos­po­dăreşti. Am făcut această ale­gere în urmă cu 18 ani şi mă fe­li­cit pentru ea, am o viaţă bună şi liniştită.

- Totuşi, de ce această schimbare de carieră, când erai atât de iubită de public?

- Industria muzicii, la fel ca şi alte zone artistice, as­cun­de multe lucruri urâte în spatele strălucirii ei, dede­sub­turile ei sunt urâte şi cer rezistenţă ca să învingi. Nici vorbă să ne fi simţit daţi deo­parte, nu am păţit ceva anu­me, ci, pur şi sim­plu am ajuns la concluzia că o altă carieră era mult mai potrivită pentru noi. Dor de scenă? Câ­teodată, recunosc că am nostalgii. Dar rar de tot. Şi, oricum, munca noas­tră în studio are destul de multă le­gătură cu ceea ce făceam îna­in­te. E tot un domeniu artis­tic, ne folosim zi de zi cunoştinţele mu­zicale, în plus, e incitant, pentru că fac mereu lucruri noi, de creaţie. Am ocazia să fiu câteo­dată regizor, câteodată textie