La început, în toamna lui 2011, totul părea mai mult un moft al unor lideri occidentali, a căror agendă politică promova - nu fără beneficii electorale, desigur! - o prudenţă exagerată faţă de angajamentele şi acţiunile membrilor mai noi ai Uniunii Europene.
Amânarea acceptului de intrare a României în Spaţiul Schengen, în ciuda îndeplinirii criteriilor tehnice de către ţara noastră, a surprins pe multă lume acum doi ani. E foarte bine să ştim că avem o uşă blindată la intrarea în UE prin România, problema e să ne convingem dacă aceste chei sunt pe mâini bune, a sunat, metaforic, refuzul de atunci al Olandei. În spatele refuzului se afla, de fapt, îndoiala că statul de drept este suficient de solid în România. Două rapoarte de Monitorizare pe Justiţie urmau să certifice dacă neîncrederea Olandei şi a altor ţări membre mai puţin vocale era sau nu legitimă. Cu toţii ştim ce a urmat. Încercarea precipitată de basculare a preşedintelui Traian Băsescu, în vara anului trecut, a fost exact argumentul aşteptat de scepticii şi de populiştii europeni, care văd în români şi în bulgari întruchiparea răului absolut din Uniunea Europeană.
Lucrurile păreau să se fi calmat, după eşecul încercării de demitere a lui Băsescu şi după semnarea de către acesta a unui pact inter-instituţional cu premierul Victor Ponta, liderul alianţei care se impusese cu un scor zdrobitor în alegerile din decembrie 2012. Şi Ponta, şi Antonescu, sperau ca argumentul tehnic să primeze la discuţiile din cadrul recentului Consiliu de Justiţie şi Afaceri Interne al UE. Nu a fost aşa, iar de data aceasta, opoziţia faţă de intrarea României a fost cât se poate de dură şi de demonstrativă: cu doar câteva zile înainte de Consiliu, ministrul german de interne declara în "Der Spiegel" că va folosi dreptul de veto faţă de propunerea de admitere a ţării noastre în Schengen. O ripos
