Contactul direct cu o figură pe care o admiri în mod real, neţărmurit, este câteodată mai bine să fie evitat, să rămână o perpetuă potenţialitate. În plus, anumite lucruri trebuie să se păstreze neactualizate, să rămână “sub pecetea tainei” – este ceea ce un spirit superior înţelege în timp. Nu e vorba musai de lucruri grave, ci de o anume aură de mister, pe care contactul cu omul în carne şi oase ţi-o poate risipi, ţi-o poate distruge.
Multe au fost lucrurile importante şi inedite care s-au putut afla de la Zilele Tarkovski, desfăşurate la Bucureşti pe la sfârşitul anului trecut, oaspeţi de onoare fiind sora marelui cineast, Marina Tarkovskaia, şi soţul acesteia, regizorul Aleksandr Gordon. Totul a fost minunat, mai puţin proasta organizare de factură dâmboviţeană şi emfaza cu care autorităţile ruse (reprezentate la Bucureşti de oficialii Ambasadei) se împăunează acum cu meritele unor artişti pe care, în epoca sovietică, i-au prigonit cât au putut de mult.
Nu e cazul doar al lui Tarkovski: am sesizat fenomenul ulterior şi cu ocazia medalionului Aleksei Gherman de la Bucureşti (cineast care a realizat, în regimul sovietic, doar 3 filme!). Probabil, şi dacă Serghei Paradjanov ar fi omagiat vreodată cum trebuie la Bucureşti, politrucii ar sări şi ar spune cât de mult i-au iubit şi îi iubesc filmele (Paradjanov a făcut, în era brejnevistă, numai patru lungmetraje şi aproape un deceniu de închisoare).
Pe insula Gotland
Am discutat pe larg cu alţi doi invitaţi de excepţie: eminentul profesor moscovit Dmitri Salînski, specialist în opera lui Tarkovski, şi Layla Alexander-Garett, artist fotograf britanic, interpreta lui Tarkovski pe platoul ultimului său film, „Sacrificiul”, şi autoare a unor cărţi şi albume foto despre acest moment astral al propriei vieţi. Cele patru zile bucureştene dedicate lui Tarkovski m-au făcut să-mi lămuresc multe lucruri ca
