Preambul

Născută în urmă cu 57 de ani, competiţia internaţională „Eurovision” a devenit, cu trecerea anilor, un fel de mam’mare a concursurilor de muzică uşoară din Europa. Organizată anual de o asociaţie, EBU (European Broadcasting Union cu sediul la Geneva, Elveţia), care reunește în clipa de faţă 74 de televiziuni publice destul de obosite şi colbuite (din Europa, Africa de Nord și Orientul Mijlociu), printre care și TVR-ul nostru. Scopul declarat al demersului, dintru început, a fost acela de a aduce în atenţia iubitorilor de muzici lejere (a se citi „pop-music”, că-i mai trendy, nu?) de aiurea, tinere talente (interpreţi şi, în egală măsură, compozitori) ale căror prestaţii şi creaţii să le rupă gura, dacă nu la scară planetară ori europeană, măcar să facă furori prin ţările de origine ale concurenţilor. Ceea ce, într-o oarecare măsură, s-a şi petrecut. Aşa cum s-a întâmplat şi se întâmplă cu, mutatis mutandis, mulţi dintre laureaţii Premiilor Nobel pentru literatură, bunăoară, mulţi dintre ei dispărând în neagra veşnicie, după încununare, şi, mai ales, după încasarea cecului doldora de coroclincii* de rigoare! Că despre marea majoritate a celor care au câștigat „Eurovision”-ul nu s-a mai auzit nimic, imediat după decernarea marelui premiu, e un fapt îndeobște cunoscut, de multe ori, paradoxal, cânticelele clasate pe locurile 2, 3, 4 etc. cunoscând un neaşteptat succes la public (naţional sau internaţional), devenind veritabile şlagăre, demonstrând în acest fel că şi-au atins scopul (astfel de destine au avut, par egzamplu, „single”-urile „The Balkan Girls” din 2009 al Elenei Gheorghe ori binecunoscuta „Tornero” din 2006 a lui Mihai Trăistariu).

Bref, cui îi mai spun ceva, azi, numele Lys Assya, Lennie Kuhr, Séverine ori Salomé? Îi mai ascultă cineva, în secolul XXI, pe un Jean-Claude Pascal, pe o France Gall, pe o Gigliola Cinquetti, pe un Udo Jü