Abia aştept Postul Paştelui (începe luni), face audienţe colosale. Ştiu, habotnicii vor cocoţa ochii-n tavan, exasperaţi de blasfemia asta, se vor ruga la Domnul să mă ierte, că nu ştiu ce scriu. Sau mă vor bate măr, după caz. Sunt credincioasă, dar asta nu mă opreşte să mă enervez când văd în ce fel... pardon, în ce hal ţin unii post. Anul trecut, am asistat la o scenă în Centrul Vechi al Bucureştilor, la o – evident – terasă. O distinsă şi frumoasă proastă îi mieuna chelnerului că ar dori să consume ceva de post. El, amabil, cu un ochi în carneţel şi cu unul la ţâţa ei scăpată temporar din căpăstrul bluzei, i-a recomandat o salată de murături asortate. Ea s-a arătat jignită, ca şi cum i-ar fi propus sex în trei. ”Altceva mai bun n-aveţi?” – l-a anchetat ea, în timp ce fuma o mahoarcă şi slobozea pe nas un fum un pic mai negru decât atunci când n-aveam papă. ”Nu avem, din păcate, dar mă pot interesa la bucătar. Până atunci, vă pot aduce totuşi o sălăţică”. Aţi observat că ospătarii vorbesc în diminutive, spun ciorbiţă, fripturică, brânzică? De câte ori îi aud, simt că am baveţică la gât. Treacă de la ea, a poruncit o salată, până la urmă, iar după ce ăla a făcut stânga-mprejur, ca să-i aducă gogonelele, ea le-a lătrat suratelor ei de la masă, la fel de pioase ca ea: ”Ai văzut, fată, ce tâmpit era?”. Că nu ştiu de ce, în secta piţipoancelor, indiferent câte sunt în grup, vocativul lor e la singular: fată. E un substantiv colectiv, ca ”zahăr”. Nu poţi să zici ”zahări”. Adică poţi, dacă eşti chinez aclimatizat în România. Când mă pregăteam s-o iert creştineşte, o aud iar: ”Auzi, fată, dar uleiul e de post? Că proştii ăştia precis pun ulei în salată!”. M-am închinat că n-a zis ”ăştia pune”. Uite-aşa ajungi să te închini pentru toate prostiile şi, mai ales, pentru toţi proştii. Una dintre ele, mai deşteaptă – probabil luase totuşi bacul – i-a spus că nu pun ulei, că oli