Acum două decenii, în stupina mânăstirii Sihăstria locuiau doi mari părinţi - Cleopa Ilie şi Marcu Dumitrescu. Primul stătuse mulţi ani în pustiu, iar al doilea avea peste 20 de ani petrecuţi în temniţă. Când se întâlneau, îşi depănau amintirile. Unul din închisoare, celălalt din sihăstrie. Un neofit a asistat la dialogurile lor de taină şi a acceptat acum să le dezvăluie
Celula morţii
Când l-au aruncat în ea s-a gândit că e sfârşitul. O celulă hâdă, fără geam la fereastra mică, fără podea, fără pat. Deţinuţii îi spuneau între ei "frigiderul", căci gerul de afară se strecura nestingherit înăuntru. O gaură neagră, în care doar moartea putea trăi. Nu aveai pe ce să te aşezi, nu te puteai odihni nicio clipă.
Cei ajunşi aici se plimbau fără oprire, până la epuizare. Încet, clipă de clipă, frigul năpraznic le fura căldura inimii, le amorţea mădularele, până când viaţa, obosită să mai lupte, pleca, lăsându-le trupul degerat şi neînsufleţit. Apoi veneau gardienii şi-l luau pentru a-l arunca în groapa comună. De mâncare nu primeau, afară de câteva gamele de apă şi nici acelea în fiecare zi. Nu scăpa nimeni... Prin pereţi auzeai gemetele tovarăşilor care se stingeau încet, şi apoi o linişte hâdă rămânea să plutească peste singurătatea nemărginită a închisorii.
Pe părintele Marcu l-au aruncat aici ca să-l omoare. Era oţelit în nevoinţe mânăstireşti, ştia cum să lupte cu frica şi îndurase până acum dureri fără margini. Era unul din puţinii deţinuţi care nu ceda atunci când era torturat. Nu scotea niciun vaiet şi tocmai de aceea îl chinuiau mai mult decât pe toţi ceilalţi. Dar, în faţa frigului, nu avea nici el scăpare. Simţea cum i se scurge în trup, picurând strop cu strop, răceala pereţilor. A început să facă metanii. Una, două, trei, zece, o sută, o mie... "Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul! Cel ce din ţărână m-ai zidit miluieşt
