În complexa dezbatere privind reforma constituţională a statului român diferite voci din ierarhia Bisericii noastre încep să se facă auzite. Cezarul doreşte să-şi croiască o nouă haină constituţională şi importanţa acestui demers solicită creştinilor să reia cu seriozitate meditaţia despre cum să-i dăm Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.

Mulţi activişti ai secularismului şi (zic ei!) ai democraţiei moderne, au atins o intensitate atât de mare a asumării propriilor idealuri încât declamă pe oriunde găsesc ocazia că Biserica nu are ce căuta într-o dezbatere constituţională. Statul este şi trebuie să rămână laic şi cu asta, basta! Ce să caute popii şi bisericoşii să-şi dea cu părerea, că doar Dumnezeu nu are vreo treabă cu normele constituţionale. Dacă ne-am limita la a discuta exclusiv despre caracterul laic al statului, atunci am acorda cu oarecare îngăduinţă dreptate celor care vor să excludă Biserica de la dezbaterea privind viitoarea Constituţie a României. Totuşi, o constituţie se referă la mult mai multe chestiuni, nu doar la laicitate. De aceea, păstrând necesara, în contextul dat, neutralitate faţă de problema laicităţii statului, Biserica are nu numai dreptul, ci mai ales datoria de a se pronunţa în dezbaterea constituţională. Hristos se mărturiseşte nu doar duminica, în biserici şi nu doar în faţa poporului, ci şi în calea dregătorilor cetăţii, la răscruce de drumuri, în fiecare clipă a existenţei noastre. Ierarhia Bisericii Ortodoxe înţelege importanţa deosebită a reformei constituţionale, însă, în ciuda acestui fapt, a exprimat în aceste zile un dublu discurs, generând o anumită stare de confuzie în rândul clerului şi credincioşilor care aşteaptă un mesaj clar, ferm şi canonic argumentat cu privire la problema viitoarei Constituţii a statului român. În spaţiul public al reformei constituţionale au fost lansate, din