Am atras atenţia (Noapte după noapte, Eikon, Cluj, 2010) asupra consecinţelor nefaste pe care le presupunea realizarea inventarului de informaţii jurnalistice, anunţat de Marian Petcu, în 2008, sub auspiciile Asociaţiei Române de Istoria Presei. Erau enumerate acolo toate problemele de natură a sugera dimensiunea haosului şi a inadecvării metodologiei de lucru la ceea ce, din vanitate, se numea „bibliografie exhaustivă”.

Surdă la orice observaţie, echipa de zgomote şi-a continuat, indiferentă, drumul spre dezastru. Am acum în faţă cacealmaua publicistică intitulată Istoria jurnalismului din România în date (Polirom, Iaşi, 2012), o apariţie editorială care va marca, cu siguranţă, pragul cel mai de jos al incompetenţei, mediocrităţii şi ignoranţei în lexicografia literară românească. Între timp, colectivul din 2008 (81 de persoane) a crescut, năucitor şi arbitrar, la 120 de specialişti (bibliotecari, istorici, profesori, arhivişti şi jurnalişti), secundaţi (menţionarea din prefaţă!) de alţi 120 de studenţi, masteranzi şi doctoranzi de la Universităţile din Bucureşti, Cluj şi Sibiu. În total, prin urmare, 240 de hackeri, străini de simţul remuşcării, pregătiţi în grabă să colecteze, da, să colecteze şi să hăcuiască munca altora, în dispreţul suveran al ideii de cercetare, de verificare temeinică şi de consultare directă a marilor publicaţii periodice din ţară şi, subliniez, din străinătate (excepţia, în cazuri minore, confirmă regula). De altfel, prezenţa între „contributori” a unor Biblioteci judeţene (Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Ialomiţa, Harghita sau Galaţi), cu simpla indicare a numelui de instituţie, certifică inabilitatea întocmirii aşa-zisei liste de autori, practic o mulţime accidentală şi obedientă, chemată să ducă la bun sfârşit o misiune pe care nu ezit să o numesc furt calificat. Situaţie cu atât mai gravă cu cât, în ultimii ani, literatura româ