Pe fruntea mea nu scrie român. Accentul da, mă trădează. Se-ntîmplă că în Franţa, unde m-am stabilit de cîţiva ani, văd sprîncene ridicate, neîncredere, uneori dispreţ. Pe gratis. Sau mai precis în contul românilor hoţi, românilor ţigani fără de lege (fiindcă sunt şi ţigani de care mi-e drag, cu acordeonul bandajat şi o muzică divină, în metrouri), în contul corupţilor de care se aude pînă în occident, în contul vendetelor politicianiste despre care ajung să scrie ziarele lumii sunt băgată în aceeaşi oală, ca o fatalitate, una rea. Şi-atunci ştiţi ce fac? Le spun, da, fraţilor (francezi), sunt româncă, adică nimic altcevadecîto pată de sînge carevorbeşte, zi de zi mă tîrăsc pe o bucată de spaţiu, la marginea Universului, în mijlocul unei infinităţi de cuvinte nepronunţate iar sub ţeastă creierul mi-e un manuscris boţit.

Mi se uită în lumina ochilor, li se luminează privirea, îşi scot pălăria şi zic pe limba lor generoasă: „Chapeau bas!” Şi-atunci le dau să citească pînă la capăt Nichita Stănescu, Cioran, Mircea Cărtărescu. Ei - Nichita Stănescu, Cioran, Mircea Cărtărescu, sunt cei care mă poartă cu fruntea sus, în Franţa sau oriunde m-aş afla în lume. Ei sunt paşaportul meu, atunci cînd nu mai ajunge doar faptul că sunt un român onest plecat dintre ai lui. Ei, şi alţii ca ei, Gabriela Adameşteanu, Radu Aldulescu, Ana Blandiana, ei - Norman Manea, Ileana Mălăncioiu, Marta Petreu, ei - Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, Florina Ilis, ei - Ion Mureşan, Emil Brumaru, Dan Sociu, şi alţi cîţiva, sunt aşii mei din mînecă, prin care cîştig de fiecare dată. Prin ei România poate privi drept în lumina ochilor pe cei care o privesc chiorîş. Pe ei România ar trebui să-i aducă pe tavă la Salonul cărţii, unde de-abia aşteptam să-i pot trage de mînecă pe francezi, hai, uite-i, ei sunt, în carne şi oase, români ca şi mine, depre care v-am povestit şi v-am