Friedrich Nietzsche, Ecce homo.

Cum devii ceea ce eşti, trad. din germană de Mircea Ivănescu,

Bucureşti, Editura Humanitas, 2012, 162 pag.

Sunt patru feluri de a-l înţelege pe Nietzsche, după gradul de intuiţie la care ajungi. Forma curentă e cea entuziast-naivă, simptom al euforiei din vîrsta adolescenţei, cînd cauţi în autorul lui Ecce homo un maestru de educaţie în singurătate. În acest caz, pornirea teribilistă de a zgudui norme îşi găseşte confirmarea într-o umoare la fel de teribilistă, Nietzsche fiind prin excelenţă un blasfemiator al convenţiilor.

Cu el te dezveţi de toate, dintr-un imbold de iconoclastie principială: lumea e făcută ca eu s-o răstorn. Al doilea fel stă în moda meschină de a-i reduce strălucirea minţii la un tipar patologic menit a-i explica geniul prin boală. Geniul e consecinţa scrîntelii, Nietzsche fiind un cazan de otrăvuri fiziologice care au răbufnit în conştiinţă sub forma smintelii. În acest caz, reduci superiorul la inferior şi faci din Nietzsche un zgîrci contorsionat, alcătuit din complexe sordide. Acesta e genul de lectură de care fac uz spiritele joase, care au satisfacţia de a-l vedea pe filosof micşorat la calapod propriu. Cine secretă mizerii le regăseşte peste tot, graţie oglindirii de sine în oameni.

Al treilea mod e cercetarea doctă, cînd laşi deoparte maliţiile şi îi iei în serios textele, spre a le judeca cu mina distantă a exegetului. Genial sau nu, descreierat sau nu, Nietzsche e totuşi un gînditor, şi, în ciuda grafomaniei cu care îşi aruncă divagaţiile pe pagină, din răvăşeala consideraţiilor se pot desprinde cîteva intuiţii rare. În acest caz, răbdarea de a-i cerceta litera întrece exasperarea insuflată de incoerenţa ei, cărţile lui Nietzsche fiind un şir de digresiuni cărora le lipseşte direcţia unei idei. Cauţi trufele în învălmăşeala glodului şi treci mai departe.