Din când în când, Azorel îşi mai ciuleşte urechile, să mai audă cum se ceartă sau cum se pupă în casă stăpânii. E cam bătrân şi pricăjit. O parte din blană şi-a pierdut-o şi poţi, fără probleme, să îi numeri coastele ţinute la un loc de pielea tăbăcită mai mult în bătăi şi zăcând în neştire la soare.

De când păzeşte ograda, nici el nu mai ştie. Îşi aduce aminte vag că a avut mulţi stăpâni. Unii erau mai veseli, zâmbeau cu toţi dinţii şi i se păreau

mai buni. Din când în când, îi mai scăpau şi lui câte un os mic de la mesele lor unde se râdea mult, se mânca fără măsură şi se bea până la inconştienţă. Vedea atunci cum veselii lui stăpâni mângâie din când în când şi aruncă oasele cele mai mari şi pline de carne dulăilor de casă. Ei erau câinii de companie ai stăpânilor, nu o amărâtă de jigodie ce se plimba de colo colo prin ogradă, flămândă de cele mai multe ori şi în bătaia copitelor cailor, aşa ca el. Nici nu vorbeau cu el. Îi aruncau doar zâmbete cinice şi priviri dezgustate, în timp ce beneficiau de toată atenţia şi de îngrijirea exagerată a stăpânilor.

Azorel îşi mai aduce aminte şi azi ziua în care şi-a dat seama că, orice ar face, el nu va putea fi niciodată un câine de companie, cu blana lucioasă şi zgardă scumpă la gât, primit în casă şi răsfăţat. După nişte ani buni în care fusese terorizat de un stăpân care îl punea să muncească şi care nu îl mai lăsa să umble de capul lui prin toată ograda, a venit un “tip” nou. Râdea la orice vorbă, bâţâia din cap fără oprire, părea că are o soluţie şi o vorbă bună pentru toată lumea. Atunci, Azorel a crezut că soarta lui se poate schimba şi că, măcar la sfârşitul vieţii, va putea să aibă şi el parte de puţină linişte şi de mai multe oase de ros. A fost cea mai mare iluzie trăită vreodată de o javră ponosită de curte. Ce fericire se pusese atunci pe sărmanul câine! Din când în când, îşi mai aduce amin-t