Părăsirea PDL-ului de către prim-vicepreşedintele său, Mihai Stânişoară, cu doar câteva săptămâni înainte de Convenţia Naţională, a adăugat încă o filă neagră la dosarul clasei politice româneşti.
Cazul în sine nu ar fi contat, dacă nu ar fi fost vorba de un lider recunoscut al partidului şi dacă nu ar fi fost încă un act de trădare dintr-o serie ce, probabil, nu s-a încheiat. D-l Stânişoară şi-a motivat ideologic gestul declarând că PNL-ul este singurul şi veritabilul partid de dreapta din România, iar el are vocaţie de politician de dreapta. Aşa să fie? Realitatea dovedeşte altceva. PNL-ul este doar declarativ un partid de dreapta în acest moment, ştie toată lumea. În alianţa sa cu PSD-ul, partidul liberalilor este vioara a doua. Măsurile guvernului USL sunt măsuri de centru-stânga şi stânga, iar miniştrii liberali nu crâcnesc în faţa premierului socialist. Cum poate oare - în această situaţie - d-l Stănişoară să-şi susţină afirmaţia că PNL-ul este, în mod real, de dreapta? Şi dacă vocaţia politică a domniei sale este una liberală, de dreapta, de ce nu a fructificat-o printr-o fermă opoziţie la derapajul stângist al PNL-ului în Parlament, ca şef al guvernului de aleşi PDL-işti? Ce l-a împiedicat, din funcţia de prim-vicepreşedinte al fostului partid guvernamental, să militeze cu toate forţele pentru menţinerea formaţiunii sale în perimetrul ideologic şi programatic al dreptei?
Întrebările de mai sus au, desigur, caracter pur retoric. Majoritatea absolută a cetăţenilor informaţi ştiu că motivele d-lui Stânişoară sunt altele. La fel cum altele sunt şi în celelalte (multe) cazuri de traseism politic. Mai ales în situaţia PDL-ului, după plecarea lui de la guvernare, sunt nenumărate exemple. Cel mai "ilustru", Sorin Frunzăverde, s-a produs relativ recent, înaintea alegerilor locale. Parlamentari, demnitari în funcţii administrative, p
