„Cioran l-a îmbrăcat pe Iov în dantele şi volănaşe…” Aş spune invers: nu sunt dantele şi volănaşe, dar nici Iov nu e.

Reţeta lui ar fi luată „după un scenariu cu efecte sigure din filmele lui Chaplin, în care îl vedem pe Charlot din spate, plângând de sare cămaşa de pe el, iar când se întoarce cu faţa spre spectatori ne dăm seama că de fapt râde în hohote.” O frază inspirată, nu tocmai exactă. Cioran nu se preface. El râde – nu în hohote - şi plânge – nu chiar sincer - în acelaşi timp.

Stéphane Barsacq, a cărui carte nu este neavenită, cum ar sugera titlul stupid (Ejaculări mistice) şi observaţiile de mai sus, citează: „Dumnezeu este, chiar dacă nu există.” Păstrând toate proporţiile, acesta e şi sentimentul meu. Mă preocupă Dumnezeu, dar nu problema existenţei sau inexistenţei lui. Obiectul credinţei este, de asta sunt convins, iar eu nu am acces la el.

Îl citează pe Marc Aureliu: „În curând vei uita totul; în curând toţi te vor uita.” Şi ce importanţă are? Important ar fi fost să fiu treaz şi prezent în gândurile oamenilor cât timp ar fi fost la timp.

Referindu-se la o carte despre agonia lui Kant, St. Barsacq scrie: „Ne-am fi dorit şi despre Cioran o asemenea carte: relatarea unei lente degradări, «filtrare» cu încetinitorul a căderii sale în abis.” Ba, Doamne fereşte!, nu mi-aş dori deloc! Ce-i cu voyeur-ismul ăsta pervers? E drept că Cioran însuşi scrisese, în Syllogismes de l’amertume, „…ce reconfortantă e curiozitatea de a afla cum ne pierdem raţiunea”, dar vorbele lui nu trebuie luate niciodată în literă. Şi, oricum, prefer fraza, poate apocrifă, pe care i-ar fi spus-o cuiva în spital: „Dragul meu prieten, să nu spui nimănui, dar eu mă prefac că sunt aici.”

„În mod ciudat, nimic din adevăratul Cioran nu este încă în primele lui cărţi.” În cărţile româneşti, adică. Parţial, nici în Précis de