André Gide şi portarul lui: un dialog social

Dacă ar fi să-i credem pe unii intelectuali ruşi, era pe vremuri bine cunoscut, în URSS, că nu puteai fi în acelaşi timp şi inteligent, şi cinstit, şi membru al Partidului Comunist. Două dintre cele trei atribute menţionate adineaori – oricare dintre ele – îl excludeau în mod obligatoriu pe cel de-al treilea. După cât se pare, aceeaşi butadă circula şi pe meleaguri naziste, cu mica diferenţă că aici era vorba de aderenţi la un alt partid unic aflat la putere, şi anume la cel Naţional-Socialist.

Aşa se face că în toiul unui banchet organizat cu prilejul unei întâlniri sovieto-germane de dinainte de război, unul din membrii celor două delegaţii ar fi îndrăznit să facă o aluzie la ceea ce un om normal ar fi trecut sub tăcere – şi anume că în ţara lui puteai fi deopotrivă membru de partid şi inteligent, membru de partid şi cinstit, cinstit şi inteligent, dar nu toate trei deodată. Dincolo de apartenenţa la una sau la alta dintre cele două delegaţii şi de afilierea la ideologii opuse, acest fel de a vedea lucrurile a avut meritul neaşteptat de a împărţi asistenţa în trei grupări distincte:

cei cinstiţi şi inteligenţi, care au râs,

membrii de partid inteligenţi, care s-au supărat,

membrii de partid cinstiţi, care n-au înţeles nimic.

Ferocitatea membrilor unei grupări politice depinde de amploarea iluziilor în care s-au legănat înainte de a ajunge la putere: pornirea lor către crimă şi minciună se hrăneşte din generozitatea himerelor de altădată. Problema lucidităţii şi a probităţii militanţilor cu vocaţie extremistă se pune în termeni gravi şi abrupţi. Dar în fond, cu câteva minime diferenţe, ea se pune deopotrivă când vorbim despre orice sectă, facţiune sau organizaţie politică care îşi stabileşte scopuri şi mijloace de acţiune moderate.

Să aderi fără rezerve la un proie