Poate că ţine de destin (curată fatalitate) sau poate că a fost o găselniţă de geniu a regizorului Andrei Şerban, dar oricum ar fi nu cred că putea fi găsit un actor mai bun pentru rolul personajului lui Cehov, Nikolai Alexeevici Ivanov, decât Vlad Ivanov.
Asta pentru că Ivanov, personajul, e un simplu om, nici frumos, nici urât, nici ticălos, nici erou, nici bun, nici rău, sau, mai degrabă, şi bun şi rău, fără realizări magistrale, dar nici pe deplin ratat (încă mai are inteligenţă şi un cinic simţ al umorului), nici moral, nici imoral, mai curând amoral, pe scurt, e un om cât se poate de obişnuit, „the guy next door“, cum ar zice americanii, omul de lângă noi, un oarecare cu o existenţă oarecare şi care, colac peste pupăză, mai are şi o moarte stupidă.
Şi nici un rol pe lumea asta nu poate fi mai greu pentru un actor decât cel al unui personaj pe care nu ştii de unde să-l apuci şi despre care nu ştii nimic pentru că nu e nimic de ştiut. Pe o scenă aproape goală, doar cu câteva piese de mobilier dintre care unele sunt acoperite cu ţiplă ca într-o casă unde nu mai locuieşte nimeni (decoruri Octavian Neculai), între pereţi gri, murdari şi despuiaţi de orice podoabă îşi duce non-viaţa non-eroul Ivanov. El nu trăieşte, ci se lasă trăit. Adeseori, mai ales în prima parte, el stă doar pe un scaun, iar viaţa este ceea ce se întâmplă pe lângă el, fără ca el să bage măcar de seamă.
Nu-şi iubeşte nevasta, îşi aminteşte vag că ar fi iubit-o cândva, dar asta se întâmplase parcă într-o altă existenţă când Ivanov mai avea puterea de a lua decizii. Iar jocul lui Vlad Ivanov este atât de subtil, încât uneori spectatorul uită că el este acolo, devine una cu scaunul pe care stă, o piesă de mobilier şi el, mutată uneori din loc în loc de alţii. Singurul lucru care îl ţine treaz este groaza de a rămâne singur cu femeia pe care nu o iubeşte.
Poate că ţine
