Târgul uitat de lume, unde nu se-ntâmplă nimic şi care-şi încropeş te intrigile din te miri ce e una din vedetele literaturii noastre, cale de două secole.
De la Negruzzi la Rondelul oraşului mic, la romanţele lui Minulescu, la Ibrăileanu, Holban, Sadoveanu, Cella Serghi şi destui alţii, provincia se scrie cu P mare. Un loc în enumerare i se cuvine, fără doar şi poate, lui Sebastian, cu Steaua fără nume.
O poveste cu anonimi şi anonime, cu o iubire ca o întâmplare, între două trenuri, între două lumi. Despărţite de al vieţii real, însă hrănind, fără tragere de inimă, un vis uşuratic. Ca o tristă ironie, la data premierei ei, în 1943, piesa e semnată cu alt nume, după dizolvarea pseudonimului Victor Mincu. Numele prietenului lui Sebastian, Ştefan Enescu. Viaţa întâlneşte temele literaturii, în figura omului pe care poţi conta, punctual şi echivoc. Lumea provinciei lui Sebastian, care poate fi, la fel de bine, lumea bucureşteană a unui sfârşit de etapă, se bizuie pe astfel de oameni. Pe discreţia lor protectoare, sub tirul curiozităţii celorlalţi.
În felul lui, aşa un om este şeful de gară, un mic afacerist local, călăuzit de prudenţă şi de respectul formal pentru „reglement”. Altul, colegul Udrea, compozitor sub acoperire. Drama, cunoscută, pesemne, lui Sebastian este aceea a profesorului de liceu, exilat într-o meserie fără perspective, dar purtându-şi, pe ascuns, bastonul de savant. Miroiu este aproape un ascet, trăind modest, anti-social, anti-monden. Poliţia de moravuri, întruchipată de înţepata domnişoară Cucu, profesoara de fizico-chimice, se sesizează din oficiu. Achiziţia de către profesor a unei cărţi scumpe, care-i parvine acestuia prin mijlocirea şefului de gară, îi confirmă bănuielile: Miroiu învârte ceva necurat. Evident, el nu e vreun doctor Faust, iar inchizitoarea o biată fiinţă frustrată, îmbătrânind plictisitor într-un târ