Tipul de poet extrem de înzestrat şi precoce, Mircea Dinescu a debutat, în anul Tezelor din Iulie (1971), cu un volum, Invocaţ ie nimănui, ce nu se potrivea cîtuşi de puţin noilor directive oficiale.

Dinescu avea, altfel, dosar bun, sintagmă azi ininteligibilă tinerilor poeţi, dar care în anii socialismului real constituia premisa unei cariere şi, în multe cazuri, chiar garanţia desfăşurătorului ei. Scriitorii noştri din familiile de muncitori sau de ţărani săraci prezentau (din faşă şi pînă la buza gropii) mai multă încredere regimului decît colegii lor mai ghinionişti prin apartenenţa la o familie ceva mai înstărită: fie de odioşi burghezi, fie de îngrozitori moşieri, fie de ţărani refractari la înscrierea în colectivă, fie de ofiţeri care luptaseră pe frontul de Est.

Politica de Stat era centrată, retoric şi lozincard, pe desfiinţarea claselor sociale; însă acestea s-au menţinut pînă în decembrie 1989 în corsetul culturalideologic pe care activiştii, cenzorii şi elementele „de răspundere” din sistem l-au oferit unei arte obligate să-l îmbrace; şi să-l poarte cu un zîmbet chinuit. Dinescu a jucat cu talent, în primii lui ani, acest rol de poet „făcut” de către o lume „mai bună şi mai dreaptă”, evitînd însă angajarea într-o tematică a realităţii în care evolua artistic. Autorii generaţiei ’60, pentru a exprima stări „impure” ideologic, dar fertile artistic (anxietatea, spaima, teroarea psihică), mai puteau merge către contextul războiului al Doilea Mondial, dimensionat totuşi artificial şi schematic fiindcă nu-l trăiseră. În schimb, scriitorul mai tînăr decît ei se vedea şi mai înşurubat într-o anumită realitate istorică, într-o epocă „de aur” ce-l condamnase la optimism obligatoriu.

Prin această prismă văzînd lucrurile, metaforele din primele cărţi ale lui Dinescu şi vitalismul lor etern, necontextualizat, sînt singura opţiune viabilă a unu