Scăpată din frîiele cenzurii şi autocenzurii, critica noastră înfăţişează azi două aspecte contrastante, care denotă însă deopotrivă un dezechilibru. Mai întîi o decomprimare ce se manifestă prin duritatea unor negaţii de-a valma, fie în perspectiva radicală a demontării unor „iluzii” ale literaturii române, fie în planul unei subiectivităţi înverşunate de tipul prin care bunăoară un teoretician al „ideilor literare” nu ezita a se răfui cu toţi cei ce i se părea că i-ar sta în cale. Curios, reprezentanţilor unor atari atitudini le stă adesea în gît Istoria lui G. Călinescu, de la care s-ar trage toate păcatele literelor noastre. În al doilea rînd, un şir de reminiscenţe ale epocii antedecembriste. Comentarii care observă o „diplomaţie”, un oportunism menit a nu „indispune” pe cei socotiţi influenţi, ba, dimpotrivă, pe cît cu putinţă a le intra în graţii. A nu contraria, Doamne fereşte, un bonton al vieţii publicistice confortabile. Un condeier care s-ar abate de la o asemenea cutumă riscă a fi privit cu suspiciune, ca un ins care „a fluierat în biserică”. Din această categorie a incomozilor face parte Mircea Dinutz. Fără mare vizibilitate, ca unul ce domiciliază la Focşani, d-sa nu pregetă a indica, într-un spirit de independenţă ce-l onorează, cîteva „tare” ale literelor noastre de azi, trădînd o stare de „împovărătoare confuzii”. Să-i urmărim cîteva observaţii. Autori de vîrste diverse publică „la cantitate”, de parcă s-ar găsi „într-o competiţie”, ajungînd a se evalua conform numărului de volume. Unul dintre ei, contestat într-o revistă, se apără întrebîndu-se retoric: „D-ta ştii cîte volume am eu?”. Lansările de carte au ajuns a se face „în grup”, vulgarizînd cartea, umilindu-i pe cei ce-o înfăptuiesc: „Acum sunt prezentaţi 10-20-25 de autori, într-un interval fatalmente limitat. Sînt prezentări repezi, lacunare şi superficiale, de obicei în termeni ditirambici”.