Vara trecută, nişte elevi români au câştigat nişte premii la încă o olimpiadă de matematică. Apoi, a apărut pe net un articol ce se vrea a fi ironic şi care ar trebui să ne facă pe noi să ne simţim prost, că nu promovăm adevăratele valori, că ne relaxăm privind prostia vreunei piţipoance pe la tv, că pentru noi patriotismul înseamnă să bei o bere în plus când joacă România, ceea ce este parţial adevărat.
În ultimul timp, mulţi au găsit minunatul articol şi i-au tot dat like şi share, probabil pentru că un pseudointelectual le-a bătut obrazul, iar ei au impresia că, dacă îi dau dreptate, pleacă musca de pe căciulă. Adevărul e că oamenilor nu le pasă că nişte ochelarişti sunt buni la mate şi, fie că recunosc sau nu, dau mai multă atenţie unui meci de fotbal, decât unor olimpici. Oamenii nu se uită la sport din patriotism, ci se uită la sport că e distractiv. Patriotismul nu intră în ecuaţia asta. Ne uităm pentru joc, evoluţie, spectacol.
Iar la olimpiada de matematică nu e spectacol. De ce mi-ar păsa mie că nişte copii sunt buni la matematică? Că doar nu-s buni la matematică pentru mine. Sunt buni la matematică pentru ei, nu pentru ţară sau pentru alţi elevi de vârsta lor. Tricoul galben pe care scrie „România” e doar o convenţie. Nu munceşte nimeni 10 ore pe zi sau nu lucrează zeci de culegeri de probleme, ca să se simtă mândru vreun român când crapă seminţe în faţa blocului sau vreun tânăr care urmează să ia un 2 la bac. Acum nu înseamnă că nu îi respect sau nu îi admir şi, dacă ar fi după mine, le-aş răsplăti performanţa cu destui bani încât să nu mai aibă nici o grijă, în următorii 5-10 ani. Mă bucur pentru ei şi mă bucur că o să aibă cariere strălucite în cercetare sau chiar ca profesori universitari pe la Harvard. Tocmai de aceea cred că dorinţa lor de a câştiga este alimentată de glorie personală şi nicidecum de vreo dragoste de ţară.
Atitudi
