O parte dintre ieşenii optimişti, cei care au probabil destule motive de cecitate psihică, pentru a percepe altfel realitatea, consideră că noi, ceilalţi, care ne permitem luxul de a fi nemulţumiţi, suferim de fapt de pesimismul frustrat al cârcotaşului căruia oricum trebuie musai să-i pută ceva.

Optimiştii recunosc şi ei, fie cu jumătate de gură că da, poate e cam nasol de trăit acum în Iaşi, dar asta e, vrei omletă, musai spargi ouă, vrem un oraş modern, civilizat, european, trebuie o vreme să înghiţim inconvenientele deranjante induse de aceste şantiere. Vestea bună e că, fiind oarecum simultane aceste lucrări, atunci când ele vor fi finalizate, vom putea considera că am scăpat definitiv de şantiere, iar oraşul va arată cu adevărat minunat. Sau aproape. Cât va dura tot acest balamuc inevitabil? Nu mult, poate cel mult 10-12 ani, ca şantierul pasajului de la Hala Centrală, nu ca la Palatul Culturii, la care se tot lucrează din 1978, dar ce înseamnă acest interval, un deceniu, la scara istoriei oraşului? Pentru că acum se scrie istoria urbană a Iaşului sincron cu mileniul în care am intrat, aşa va arăta oraşul sau măcar partea sa centrală, cea mai vizibilă, pentru mulţi ani de acum încolo, astfel se va consacra în conştiinţa şi memoria afectivă a vizitatorilor noştri.

Sigur că şi la nedumeririle legate de oportunitatea şi logica deschiderii simultane a acestor multe şantiere, în raport cu sumele cheltuite, cu îndatorarea municipiului şi cu vremurile când aceşti bani vor trebui rambursaţi, există, dacă nu răspunsuri, măcar explicaţii, în fond există şi ochiul vigilent al Curţii de Conturi, care garantează onestitatea deplină a fiecărui leu plătit, justificat până la ultimul ban. Restul, faptul că unora le creşte taman în acelaşi timp ba câte o vilă, ba câte o limuzină, ba li se îngroaşă conturile bancare, sunt simple coincidenţe ori întâmplări, pe care