Personaj al contrastelor extreme, autorul celebrului roman „Marele Gatsby“ a combinat aventuros geniul cu alcoolismul, visele cu frica de eşec şi opulenţa cu nevoia de a se compromite pentru bani.

Când Scott Fitzgerald scria fraza „Şi tot aşa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut“, omenirea se afla în anul de graţie 1925. Planeta Pământ era răvăşită de trecerea în viteză a Primului Război Mondial, iar America trăia pe nisipuri mişcătoare, combinaţie de opulenţă, sărăcie şi incertitudine, aceleaşi nisipuri care aveau să o şi îngroape în Marea Criză Economică a anilor 1930.

Fraza de mai sus, cea care încheia „Marele Gatsby“, unul dintre cele mai frumoase romane scrise vreodată, poate fi privită ca o caracterizare în miniatură a autorului. Un soi de haiku occidental, pe orizontală. În acel an, Fitzgerald era cu privirea întoarsă către trecut. În timp ce lumea privea înainte şi căuta soluţii de redresare economică, iar mândria victoriei asupra germanilor era încă la cote maxime, Fitzgerald părea blocat iremediabil într-un trecut romantic, clădit pe jocul dintre culori şi umbre, asemeni unei picturi din alt secol.

Citatul anterior este în fapt caracterizarea destinului acestui personaj enigmatic, a cărui viaţă pare un lung şir de eşecuri, de strădanii sisifice şi de dezamăgiri cumplite, completate, periodic, cu câte o răbufnire de geniu ce arunca în derizoriu întreaga lumea literară a vremii.

Privită de la distanţă, ca printr-un ochean, viaţa lui Fitzgerald are toate ingredientele unui film hollywoodian ca la carte: probleme financiare, depresii, boală, o relaţie amoroasă extrem de tumultuoasă, alcoolism. Drept dovadă este faptul că, deşi extrem de apreciat de critica literară, Fitzgerald nu a avut niciodată succesul la public al unui Hemingway sau al unui Salinger.

Chiar